Băncile centrale au ca obiective principale menținerea stabilității monetare și promovarea stabilității financiare, după cum arată și Banca Reglementelor Internaționale. Totodată, o funcție tradițională caracteristică băncilor centrale o reprezintă emisiunea monetară, alte atribuții specifice fiind asigurarea bunei funcționări a sistemelor de plăți, administrarea rezervelor valutare ale statului sau rolul de împrumutător de ultimă instanță. De asemenea, există bănci centrale cu atribuții în domeniul supravegherii sistemului bancar și chiar în sfera protecției consumatorilor.

În general, pentru îndeplinirea obiectivelor, băncile centrale sunt responsabile în fața legislativului, uneori și a executivului, având obligația de a transmite acestora un raport de activitate. Astfel, Federal Reserve din SUA raportează bianual în fața Congresului în domeniul politicii monetare, iar Banca centrală a Japoniei întocmește, la interval de aproximativ 6 luni, un raport scris pe care îl înaintează Dietei, prin intermediul Ministerului de Finanțe. În Franța, banca centrală transmite Preşedintelui Republicii şi Parlamentului, cel puțin o dată pe an, raportul privind activitățile băncii. În Italia, banca centrală transmite Parlamentului și Guvernului un raport anual privind activitatea sa.

Referitor la responsabilitatea băncilor centrale naționale din Uniunea Europeană, atât în Raportul de Convergență al Comisiei Europene din 2016, cât și în Raportul de Convergență al Băncii Centrale Europene (BCE) din 2016, se arată că dispozițiile din legislația Cehiei care prevăd posibilitatea ca Parlamentul să respingă raportul financiar anual al băncii centrale - caz în care banca centrală are obligaţia de a furniza, în termen de 6 săptămâni, un raport revizuit - sunt incompatibile cu art. 130 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și art. 7 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, care prevăd principiul independenței băncii centrale. În același sens, BCE a arătat în cadrul avizului CON/2008/31: „Competenţa Parlamentului de a vota şi de a adopta o decizie cu privire la raportul anual al BNR care cuprinde activităţile sale, la situaţiile financiare anuale şi la raportul de audit poate afecta independenţa instituţională a BNR, întrucât trece de limitele transparenţei şi responsabilităţii unei bănci centrale în faţa Parlamentului.”

În ceea ce privește statutul juridic, unele bănci centrale au natura unor instituții publice, în timp ce altele au fost înființate ca entități private și continuă să păstreze caracteristici aferente acestui statut. De exemplu, acționariatul Băncii Japoniei include atât Guvernul, cât și „persoane neguvernamentale”. De asemenea, Rezerva Federală din SUA își îndeplinește mandatul public în mod independent fără a urmări realizarea de profit, însă cele 12 bănci regionale ale sale sunt înființate asemănător cu societățile private, emițând acțiuni către băncile membre. Aceste acțiuni au un regim diferit de cel al companiilor, deoarece scopul băncilor regionale nu este realizarea de profit, iar deținerea de către bănci a unui anumit număr de acțiuni este, prin lege, o condiție. Acțiunile nu pot fi cesionate sau aduse în garanție.

La nivelul Uniunii Europene, o serie de bănci centrale sunt organisme cu capital de stat (Franța, Germania, Luxemburg), în timp ce în unele state (Belgia, Italia, Grecia) băncile centrale au (și) acționari privați.

BCE consideră că, indiferent dacă banca centrală este organizată ca un organism aflat în proprietatea statului, un organism specializat de drept public sau ca o societate pe acțiuni, există riscul ca statul sau acționarii să își exercite influența asupra procesului decizional al acesteia în ceea ce privește misiunile legate de Sistemul European al Băncilor Centrale. O astfel de influență, indiferent dacă este exercitată prin intermediul drepturilor acționarilor sau în alt mod, poate afecta independența unei bănci centrale și, prin urmare, ar trebui limitată prin lege.

Ca atare, o caracteristică esențială a băncilor centrale o constituie independența acestora. Conceptul de independenţă a băncilor centrale include patru tipuri de independenţă: funcţională, instituţională, personală şi financiară. Referitor la independenţa funcțională, BCE menţionează că independenţa băncilor centrale nu este un scop în sine, ci reprezintă un instrument esenţial pentru atingerea unui obiectiv clar definit - menţinerea stabilităţii preţurilor, pe termen mediu. Acest tip de independenţă este asigurat prin dotarea băncilor centrale cu mijloacele şi instrumentele necesare pentru îndeplinirea obiectivului menționat, în mod independent de orice altă autoritate. Cerinţa privind independenţa băncilor centrale, prevăzută în Tratat, reflectă opinia generală conform căreia obiectivul fundamental de menţinere a stabilităţii preţurilor este realizat în mod optim de o instituţie pe deplin independentă, al cărei mandat este clar definit.

Principiul independenţei instituţionale este enunţat în mod expres la articolul 130 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene şi la articolul 7 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene. Aceste două articole interzic băncilor centrale şi membrilor organelor de decizie ale acestora să solicite sau să accepte instrucţiuni de la instituţiile sau organismele UE, de la guvernele statelor membre sau de la orice alt organism. În plus, acestea interzic instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor UE, precum şi guvernelor statelor membre, orice încercare de influenţare a acelor membri ai organelor de decizie ale băncilor centrale ale căror decizii pot influenţa îndeplinirea de către băncile centrale naționale a misiunilor legate de Sistemul European al Băncilor Centrale. Legislația națională ar trebui să reflecte ambele interdicţii şi să nu limiteze domeniul de aplicare a acestora.

În ceea ce priveşte independenţa personală, în temeiul articolului 14.2 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, statutele băncilor centrale naționale trebuie să specifice o durată minimă de cinci ani pentru mandatul guvernatorilor. De asemenea, prevederile acestui articol oferă protecţie împotriva demiterii arbitrare a guvernatorilor, precizând faptul că guvernatorii pot fi eliberaţi din funcţie doar în cazul în care nu mai îndeplinesc condiţiile necesare exercitării îndatoririlor ce le revin sau în cazul în care se fac vinovaţi de abateri grave, şi menţionează posibilitatea de a introduce o acţiune la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Independența financiară este capacitatea unei instituții de a dispune în mod autonom de resursele sale. Independenţa generală a unei bănci centrale ar fi periclitată în situaţia în care o bancă centrală nu ar fi în măsură să dispună, în mod autonom, de resurse financiare suficiente pentru îndeplinirea mandatului (respectiv îndeplinirea misiunilor legate de Sistemul European al Băncilor Centrale încredinţate acesteia prin Tratat şi Statut). Principiul independenţei financiare implică şi faptul că o bancă centrală trebuie să dispună de mijloace suficiente nu numai pentru exercitarea misiunilor legate de Sistemul European al Băncilor Centrale, ci şi pentru îndeplinirea propriilor atribuţii la nivel naţional (de exemplu, finanţarea administrării şi a operaţiunilor proprii).

În acest context, Raportul de Convergență al BCE din 2016 prevede că un stat membru nu poate impune unei bănci centrale naționale reduceri de capital fără acordul preliminar al organelor de decizie ale respectivei bănci centrale naționale, scopul fiind acela de a asigura deținerea de către aceasta a unor mijloace financiare suficiente pentru îndeplinirea mandatului de membru al Sistemului European al Băncilor Centrale.

De asemenea, potrivit BCE, profitul băncii centrale poate fi transferat către bugetul de stat numai după acoperirea pierderilor acumulate în anii anteriori și după constituirea provizioanelor financiare considerate necesare pentru menținerea valorii reale a capitalului și a activelor băncii centrale naționale. Nu sunt admise măsuri legislative temporare sau ad-hoc care să constituie instrucțiuni adresate băncilor centrale naționale (BCN) cu privire la repartizarea profitului acestora.

O altă limitare în relația dintre stat și banca centrală o constituie interdicția de finanțare monetară prevăzută la articolul 123 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, care interzice băncilor centrale din statele membre să acorde credite pe descoperit de cont sau orice alt tip de facilitate de credit instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor UE, administrațiilor publice centrale, autorităților regionale sau locale, celorlalte autorități publice, celorlalte organisme sau întreprinderi publice din statele membre; de asemenea, se interzice cumpărarea de titluri de creanță direct de la acestea de către băncile centrale naționale.

Raportul de Convergență al BCE din 2016 subliniază că interdicția de finanțare monetară este esențială pentru asigurarea îndeplinirii obiectivului fundamental al politicii monetare (și anume menținerea stabilității prețurilor). Prin urmare, interdicția trebuie interpretată în mod extensiv pentru a se asigura aplicarea ei cu strictețe. Astfel, chiar dacă articolul 123 alineatul (1) din Tratat se referă în mod specific la „facilități de credit”, care implică obligația rambursării fondurilor, această interdicție se aplică a fortiori și altor forme de finanțare, pentru care nu este prevăzută obligația de rambursare.

BCE arată că, pentru a respecta interdicția de finanțare monetară, suma transferată către bugetul de stat în conformitate cu normele aplicabile privind repartizarea profitului nu poate fi achitată, nici măcar parțial, din fondul de rezervă al băncii centrale. Prin urmare, normele privind repartizarea profitului nu ar trebui să afecteze fondul de rezervă al băncii centrale.

Menționăm că Banca Națională a României este organizată și funcționează în conformitate cu dispozițiile legii şi ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, inclusiv ale Protocolului nr. 4 privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, anexat acestuia.

 

 

Bibliografie

  1. Aspecte privind guvernanța băncilor centrale, Banca Reglementelor Internaționale, mai 2009, pg. 5;
  2. Avizul BCE din 21 iulie 2008 la solicitarea Parlamentului României cu privire la propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României (CON/2008/31);
  3. Actul Băncii Japoniei;
  4. Actul Rezervei Federale;
  5. Legea privind statutul organic al Băncii Naționale a Belgiei;
  6. Statutul Băncii Greciei;
  7. Statutul Băncii Italiei;
  8. Statutul Băncii Franței;
  9. Bundesbank Act;
  10. Legea organică a Băncii Centrale a Luxemburgului;
  11. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene;
  12. Raportul de convergență al Băncii Centrale Europene, iunie 2016;
  13. Raportul de convergență al Comisiei Europene, iunie 2016.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Alexandru Păunescu

Alexandru Păunescu
Director al Direcției juridice, BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori