Mi-am propus să abordez patru probleme distincte. În primul rând, se pune întrebarea dacă România are vreo alternativă viabilă la adâncirea integrării europene. Răspunsul este, categoric, nu: toate cele trei alternative imaginabile sunt suboptimale.

Fie că vorbim de revenirea la autarhie şi la naționalism economic (experimentată în anii 80 cu rezultate cunoscute), fie despre integrare economică cu alte regiuni (CIS, Balcanii de vest?), fie despre status-quo în cadrul UE, toate alternativele sunt perdante.

Referitor la ultima alternativă, a păstrării status quo-ului în cadrul Uniunii Europene, ea pare să surâdă unei părți a publicului şi a clasei politice de la noi, pe considerentul că astăzi, în cadrul Uniunii, beneficiem de mai multe drepturi decât obligații. În definitiv, primim fonduri europene, putem călători liber şi nu suntem controlați foarte riguros; de ce am vrea să schimbăm această stare de fapt?

Răspunsul constă în aceea că, într-o Europă cu viteze diferite, în care statele performante se consolidează într-un nucleu, România riscă să rămână precum un electron periferic, evoluând pe orbite din ce în ce mai excentrice şi riscând, permanent, ieşirea de pe orbită. Cu atât mai mult, în actualul context creat de „Cartea albă” a lui Jean-Claude Juncker, România trebuie să se străduiască să facă parte din cât mai multe „cluburi interne” ale Uniunii: zona euro, zona Schengen, sistemul comun de apărare europeană etc.

Cele afirmate anterior nu înseamnă că  zona euro ar fi fără probleme. Noi ştim că este o construcție suboptimală, care necesită reforme majore. Cu toate acestea, România trebuie să tindă către zona euro (în speranța că acesta îşi va rezolva problemele), întrucât nu are alternativă.

A doua idee pe care vreau să o subliniez este aceea că adoptarea euro presupune convergența pe patru seturi de criterii (şi nu doar pe unul sau pe două, cum se crede îndeobște). Primul set de criterii îl constituie cele legate de convergența nominală, aşa-numitele Criterii de la Maastricht, pe care România le îndeplinește începând din 2015. Tot ce trebuie să facem aici este să avem grijă să nu stricăm ceea ce am obținut prin sacrificii şi mă refer îndeosebi la criteriul ținând de deficitul bugetar şi de datoria publică.

Al doilea set de criterii, puţin cunoscut publicului românesc dar cuprins în mod explicit în Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, îl constituie convergența juridică. În esență, acest criteriu se referă la creșterea independenței băncilor centrale faţă de autoritățile politice ale statelor membre (şi nu la limitarea acesteia, aşa cum ar dori unii pe la noi).

Al treilea şi al patrulea set de criterii nu sunt scrise în tratate, dar s-au dovedit esențiale în asigurarea unei funcționări optime a statelor care au aderat la zona euro. Astfel, al treilea set de criterii sunt cele legate de convergența reală. Aici ne referim la „ingredientele” care fac posibilă creşterea sustenabilă a PIB potențial, prin intermediul celor trei factori care îl compun: capitalul , munca, productivitatea (totală  a factorilor). În strategia „România competitivă”, publicată în 2016, s-a făcut o analiză exhaustivă a acestor factori şi a sub-factorilor care îi compun.

Dezvoltarea factorului capital depinde, printre altele, de atragerea mai bună de investiții străine directe; de absorbția superioară a fondurilor europene; de promovarea Bursei de Valori de la stadiul de piață de frontieră la cea de piaţă emergentă; de diminuarea birocrației şi stabilitatea legislativă etc. Dezvoltarea factorului muncă este dependentă de îmbunătățirea sistemului educațional; de creşterea performanței sistemului medical; de stimularea natalității; de aducerea înapoi a emigranților români şi de o politică inteligentă de stimulare a imigrației selective în domeniile unde există un deficit de forţă de muncă etc. În fine, dezvoltarea productivităţii depinde de reforma agriculturii; de îmbunătățirea eficienței energetice; de stimularea cercetării-dezvoltării şi inovării; de perfecționarea sistemului IT; de îmbunătățirea infrastructurii de transport etc.

Al patrulea set de criterii, de asemenea nescris în tratate, se referă la convergenţa culturală. Vedeţi dumneavoastră, în Europa există o zonă culturală (să o numim balcanico-mediteraneeană) unde este admisă neonorarea contractelor; unde este tolerată neplata datoriilor; unde individul nu vrea să fie responsabil pentru actele sale şi așteaptă tot timpul salvarea din afară; unde creșterea economică se obţine prin relaxări fiscale şi monetare; unde competitivitatea externă se obține prin devalorizări succesive ale monedei.

Dar mai există şi o altă zonă culturală (să o numim nordic-central europeană) unde contractele se onorează; unde datoriile trebuie plătite; unde cetățeanul este responsabil pentru faptele şi pentru alegerile sale; unde creșterea economică se obţine prin reforme structurale (de tipul celor amintite) şi unde competitivitatea externă se obține nu prin devalorizarea monedei, ci prin creșterea productivității.

O ţară aparținând primului tip de cultură (balcanico-mediteraneeană) nu are ce căuta în zona euro şi, prin extensie, nici în nucleul dur al Europei. Aş putea afirma că, şi dacă toate celelalte seturi de criterii (nominale, juridice, reale) ar fi îndeplinite, în lipsa integrării culturale aderarea la euro ar avea toate șansele să se transforme într-un fiasco, aşa cum am văzut în ultimii ani.

În încheierea acestui al doilea set de idei aş vrea să lansez două avertismente. În primul rând, argumentul convergenței endogene „nu ţine”. Cu alte cuvinte, ideea că un stat insuficient pregătit ar putea intra în zona euro şi apoi s-ar ajusta înăuntrul acesteia, forţat fiind de realitățile economice, este un drum foarte riscant. Din contră, pentru a nu fi resimțită ca o impunere din exterior, convergenţa în toate cele patru arii amintite trebuie atinsă înainte de adoptarea monedei comune.

În al doilea rând, trebuie să avertizez împotriva riscului unui efort intens înainte de intrarea în eurozonă, urmat de o relaxare odată atinsă ţinta respectivă. Este ceea ce au făcut Grecia, Portugalia, Italia şi alte state, cu „rezultatele” bine cunoscute. Este ceea ce a făcut şi România, într-un alt context, legat de aderarea la Uniunea Europeană. Or, trebuie ca publicul larg şi clasa politică să înțeleagă faptul că efortul legat de adoptarea monedei comune trebuie să continue şi după atingerea acestei ţinte. Cu alte cuvinte, vorbim de o cursă de maraton şi nu de una de 100 de metri.

A treia dimensiune pe care doresc să o discut aici este cea a orizontului de timp necesar pentru adoptarea monedei euro, în cazul României. Studiul domnului Dăianu şi al colegilor săi a arătat că ar fi nevoie de minimum şase ani pentru a atinge 70 la sută din media PIB/locuitor în UE (la Paritatea Puterii de Cumpărare), respectiv de minimum nouă ani pentru a atinge 75 la sută din același indicator. Dar fie că vorbim de şase sau nouă ani, alte două elemente mi se par mult mai importante:

a) conștientizarea de către toţi decidenții că aderarea la zona euro nu constituie un simplu fenomen monetar (în sarcina BNR, şi, eventual, a MFP) ci constituie o problemă care necesită convergența în fiecare domeniu de activitate: educație, sănătate, infrastructură, agricultură, energetică, IT, etc:

b) angajarea, în urma conștientizării, cu toate forţele, în îndeplinirea programului de convergență. Altfel, dacă numai unele ministere şi agenții performează, iar altele nu, sau dacă toate ministerele turează la jumătate de viteză, atunci termenele de şase-nouă ani devin irelevante.

În fine, a patra dimensiune la care vreau să mă refer este legată de perspectiva anului 2019, când România va deţine președinția Uniunii Europene. Să nu cumva să ne prindă anul respectiv cu un tablou macroeconomic dezechilibrat, astfel încât să preluăm președinția UE într-o poziţie de stat asistat de Fondul Monetar International şi/sau de stat supus procedurii de deficit excesiv din partea Comisiei Europene. Noi avem un talent deosebit în acest sens, 2019 fiind şi un an electoral.

Ar trebui să avem o agendă care să îmbine interesele naţionale ale României cu interesele europene. Vă dau doar două exemple în acest sens (ele pot fi mult mai multe, dar mă limitez din rațiuni de timp):

a) România ar trebui să militeze pentru păstrarea şi dezvoltarea celor patru libertăți de mişcare (a bunurilor, se serviciilor, a capitalului, a forţei de muncă). Este de așteptat ca în privința forţei de muncă să intervină anumite limitări, mai ales în ceea ce privește turismul social, adică mișcările de populație care nu au alt scop decât beneficierea de pe urma asistenței sociale mai generoase a statelor bogate. Aceste probleme trebuie recunoscute şi tratate cu inteligență.

b) un alt exemplu îl constituie militarea pentru extinderea bugetului comunitar, de la 1 la sută din PIB (cât constituie în prezent) la minimum 2,5-3 la sută din PIB, pentru a putea acomoda noile provocări apărute la nivel european (imigraţie clandestină, securitatea, de-carbonizarea economiei şi preocupările ecologice etc.), fără a afecta  actualele alocări de fonduri (pentru agricultură şi pentru politica de coeziune). Altminteri, dacă se va rămâne la un buget de 1 la sută din PIB comunitar, toate domeniile amintite vor avea de suferit prin subfinanțare, lucru care nu este nici în interesul României, nici al Europei.

În final mă voi referi la o întrebare recurentă din partea publicului şi a presei: dacă şi când vom intra în zona euro, cu exactitate. Răspunsul la această întrebare este: depinde. Depinde de o mulţime de factori, enumerați de mine. Nu putem oferi certitudini, dar într-un fel, a fi maturi înseamnă a putea să trăiești cu incertitudini.

(fragmente din discursul economistului șef al BNR susţinut în cadrul sesiunii ştiinţifice „România în Uniunea Europeană” organizată de Academia Română)

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Valentin Lazea

Valentin Lazea

Economist șef al BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori