Înainte de a vorbi despre educaţia financiară prin istorie, ar fi potrivit să vorbim despre educaţia financiară în general. Aşa cum spunea domnul guvernator Mugur Isărescu, omul trăiește câteva zile de euforie după ce contractează un credit, iar apoi trăiește zeci de ani cu teamă şi frustrări, accentuate în cazul în care creditul este luat în altă valută decât cea în care îşi încasează salariul şi/sau dacă este un credit pe termen lung sau cu dobândă variabilă. Din acel moment, o reacție psihologică normală este de a căuta „ţapi ispășitori” pe care să poată de vina pentru necazurile sale. Iar pe lista acestor „ţapi ispășitori”, foarte sus, aproape de vârful ei, se află banca centrală (în speţă: Banca Naţională a României). Acesteia i se reproșează cel puțin trei lucruri: că nu comunică suficient cu publicul; că nu face o prezentare completă a tuturor doctrinelor economice, a economiei de piaţă, a riscurilor aferente; că nu a făcut aceste lucruri la momentul oportun, adică înainte de declanșarea crizei. Toate trei criticile sunt lipsite de fundament, aşa cum voi încerca să arăt în cele ce urmează.

În primul rând, Banca Naţională a României a făcut cel mai mult, dintre toate instituțiile statului român, în materie de educație financiară a publicului. Stau mărturie în acest sens conferințele şi simpozioanele desfășurate anual sau bi-anual cu istoricii (precum cel de faţă), cu jurnaliștii economici (în luna noiembrie a fiecărui an), cu juriştii şi, mai recent, cu magistrații, cu profesorii universitari (în cadrul programului „Academica”),  cu elevii de liceu şi cu studenţii (în cadrul programului „Zilele porţilor deschise”), cu elevii din ciclul primar („Olimpiada micilor bancheri”) etc. De remarcat este faptul că aceste manifestări se desfășoară de foarte mulţi ani, în orice caz dinainte de criza economică din 2008. Plus un număr mare de publicații şi articole, apariții în mass-media etc.

În al doilea rând, nu este corect să se reproșeze băncii centrale că, în cadrul acestor conferinţe nu face o prezentare completă a teoriilor economice. Am avut o experiență recentă în acest sens, în urmă cu două săptămâni, când am ţinut o prelegere la Institutul National al Magistraturii. Cursanții au apreciat în mod deosebit cursul, feed-back-ul acestora fiind că au învăţat multe lucruri noi, care le vor servi în activitatea practică. În schimb, detractorii BNR au folosit acest prilej pentru a acuza banca de prezentare  trunchiată a doctrinelor şi curentelor economice, ca şi când în cinci sau şase ore de prelegeri s-ar putea concentra toată ştiinţa economică studiată timp de trei-cinci ani în facultăți. Trebuie înțeles că aceste simpozioane sunt destinate doar pentru a deschide apetitul pentru studiul temeinic al economiei. În plus, aceasta arată cât este de necesar apelul la opinia specialistului în economie, atât de către cetățeanul care dorește să ia un credit, cât de către juristul care are de rezolvat o speţă comercială.

În al treilea rând, nu este adevărat că BNR nu a avertizat asupra unor pericole înainte de izbucnirea crizei. A făcut-o şi încă cu vârf şi îndesat. Dar, atunci când toată lumea era în petrecere şi muzica dată la maximum, avertismentele respective nu au fost auzite, iar cei care le semnalau erau calificați drept pesimiști, defetiști, lipsiți de patriotism etc.

Trecând la subiectul principal al prezentării mele de astăzi, „Educaţia financiară prin istorie”, am structurat-o pe trei capitole distincte: ce este un bun economist; ce învăţăm din istorie, care sunt implicațiile pentru România.

1. Ce este un bun economist. După părerea mea, un bun economist ar trebui să se situeze la intersecția dintre ştiinţele sociale (istoria, dar şi sociologia, politologia, psihologia etc.) şi științele exacte (matematica). Din păcate, în ultimele decenii, curentul dominant din universitățile occidentale, preluat şi la noi de câțiva ani, a fost de a privilegia educația matematică a economiștilor, în detrimentul educației sociale, rezultatul fiind nişte economiști incompleți, care excelează în aplicarea de modele şi algoritmi, dar nu au baza intelectuală de a le integra într-o viziune de ansamblu. A nu se înţelege că un economist care ştie istorie, dar nu are aparatul matematic, ar fi de preferat.

Pentru a arăta cât de importante sunt științele sociale în formarea unui economist, este suficient să arătam câteva exemple. Astfel, Adam Smith, părintele științei economice moderne, era profesor de ştiinţe morale la Universitatea din Edinburgh; revista „The Economist” are mai mult de jumătate din articolele fiecărui număr consacrate politicii internaționale; foarte mulți laureați ai premiului Nobel pentru economie, de la George Akerlof la Gary Becker s-au concentrat pe studierea psihologiei actorilor economici etc.

Consider că tendința spre matematizare a profesiei de economist a provenit din frustrarea (nejustificată, după părerea mea) derivată din faptul că economia nu este considerată o știință, în sensul „tare” al cuvântului. Dar este o ştiinţă, numai că nu una deterministă (în care, date fiind anumite condiţii inițiale, cauza x produce întotdeauna efectul y), ci una probabilistă (în care efectul y apare cu o anumită probabilitate). Acest lucru se întâmplă deoarece obiectul studiului economiei sunt oamenii, iar deciziile acestora nu sunt întotdeauna raționale şi/sau morale. Atunci când milioane (sau miliarde) de oameni iau decizii iraționale şi/sau imorale (amorale), nici un model matematic nu poate surprinde respectivele fenomene. Şi atunci în ajutorul nostru vine studiul istoriei.

2. Ce învăţăm din istorie. În istorie, fenomenale tind să se repete, dar într-un alt context pe spirala evoluției, respectând succesiunea teză-antiteză-sinteză. De aceea, putem învăţa din lecţiile trecutului, cu condiția să ştim că valorile, credințele, moravurile (într-un cuvânt, cultura) unei epoci îşi spun amprenta pe evenimente, dându-le un aspect specific. Dacă ştim să extragem fenomenele de sub stratul cultural, putem observa că multe din ele au tendința de a se repeta.

Spre exemplu, cu totul altele erau valorile culturale şi economice ale secolului XIX, când întregul sistem economic se baza pe etalonul aur, faţă de valorile culturale şi economice ale secolului XX, bazate pe banii fiduciari (fiat money). În secolul XIX, etalonul aur asigura o disciplină macroeconomică absolută. Astfel, atunci când un stat pierdea competitivitate externă (produsele sale deveneau prea scumpe pentru a fi exportate), statul respectiv creștea importurile, pierdea rezervă de aur, iar preţurile şi salariile interne scădeau până când competitivitatea externă era recâștigată, iar rezerva de aur reîntregită.

Echilibrul macroeconomic era dublat de un echilibru microeconomic: într-o epocă în care onorarea contractelor era literă de lege, iar bancherii aveau răspundere nelimitată (unlimited liability), se întâmpla adesea ca bancherii care nu-şi onorau obligațiilor faţă de clienți să meargă la închisoarea datornicilor (lucru care li se putea întâmpla şi clienților rău-platinici).

Soseşte secolul XX, Primul Război Mondial, Revoluţia bolșevică, votul universal, sindicatele, sistemul parlamentar, abandonul etalonului de aur şi o întreagă lume de credințe şi valori se prăbușește. De acum, banii se tipăresc  după necesitate (şi nu în strânsă legătură cu un metal preţios), prețurile şi salariile sunt rigide în jos ( nu se mai acceptă scăderea acestora), datoriile pot fi onorate sau nu (de la unlimited liability se trece la extended liability, apoi la limited liability), închisoarea datornicilor dispare şi, odată cu acestea, disciplina macroeconomică şi disciplina microeconomică se duc pe apa sâmbătei.

Să nu se creadă că fac apologia necondiționată a secolului XIX. Pentru că, dacă este adevărat că în materie economică, secolul respectiv a fost de aur (atât la propriu, cât şi la figurat), în materie socială a fost secolul adâncirii continue a inegalității, fapt care a grăbit evenimentele dramatice de la începutul secolului XX. Aşa cum remarca Thomas Piketty în cartea sa „Capitalul în secolul XXI”, în secolul XIX devenise mai rentabil pentru un tânăr să se căsătorească cu o moştenitoare bogată şi să câştige o avere pe care nu ar fi putut să o acumuleze într-o viaţă de muncă cinstită.

În secolul XX, ca urmare a războaielor şi a revoluțiilor, inegalitatea socială şi de avere s-a redus simţitor. A devenit aproape imposibil să devii mai bogat prin moștenire decât printr-o viaţă de muncă, fapt pozitiv dintr-o perspectivă sociologică. Dar, începând din anii 80 (urmare a thatcherismului, a reaganomics-ului şi a dereglementării pieţelor) au crescut din nou tendinţele de inegalitate. Astăzi, au apărut din nou „vânătorii de zestre”, ca rezultat a unui calcul economic raţional. Întrebarea este dacă omenirea va avea înțelepciunea şi puterea să se oprească înainte ca  inechitățile să fie rezolvate într-o manieră violentă. Probabil că nu, şi probabil că un conflict major având ca temă reîmpărțirea avuţiei este inevitabil. Dar acesta este deja o temă pentru o altă discuţie.

Ceea ce trebuie să reținem de aici este că economistul trebuie să judece fenomenele istorice în funcţie de setul de valori şi de fundamentele culturale dominate. În definitiv, a şti istorie nu înseamnă a memora anii de domnie a regilor sau anii marilor conflagrații, ci a înţelege ce îi motiva pe oameni la un   moment dat.

3. Implicaţii pentru România. Ce legătură au toate cele arătate cu situația din prezent a României? Legătura este directă în ceea ce privește potențialul parcurs european al acestei ţări, după cum voi încerca să arăt în continuare.

Din perspectiva unei integrări depline şi de succes (de exemplu, în zona euro), România ar trebui să îndeplinească patru seturi de criterii: nominale, juridice, reale şi culturale (cu precizarea că doar primele două sunt scrise explicit în tratate). Astfel, convergenţa nominală presupune îndeplinirea Criteriilor de la Maastricht, cu privire la rata inflației, deficitul bugetar, nivelul datoriei publice, variația cursului de schimb, dobânda la obligațiuni de stat etc. Convergența juridică presupune transpunerea completă a legislației europene, mai ales în ceea ce privește independența băncii centrale (solicitată explicit de Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene). Convergenţa reală (nestipulată în tratate, dar extrem de importantă) se referă la caracteristicile structurale ale economiei, precum: nivelul PIB/locuitor, structura pe ramuri a economiei, dezvoltarea infrastructurii, sincronizarea ciclurilor de afaceri cu a partenerilor comerciali etc. În fine, convergenţa culturală, despre care doar recent a început să se vorbească şi care este incompletă chiar în cadrul eurozonei. Astfel, putem vorbi de două tipuri de cultură, una central şi nord-europeană (germanică) şi una mediteraneeană (latină), cu caracteristici fundamental diferite. În cadrul primului tip de cultură se obișnuiește onorarea angajamentelor şi contractelor; acest lucru e mai puţin obligatoriu în al doilea tip de cultură. În cultura central şi nord-europeană plata datoriilor e sfântă; nu la fel şi în cultura mediteraneeană. În primul tip de cultură individul e, în general, responsabil pentru faptele sale (ca un adult), în timp ce în al doilea tip de cultură este iresponsabil (ca un copil) şi așteaptă mereu salvarea de la tătucul-stat. În cultura central şi nord-europeană creșterea economică se obţine prin reforme structurale, în timp ce în cultura mediteraneeană se încearcă stimularea (temporară) a creșterii economice prin relaxări fiscale. În fine, în primul tip de cultură, competitivitatea externă se obţine prin creșteri de productivitate, iar în al doilea tip de cultură, prin devalorizări succesive.

Este evident că România, care aparține tipului de cultură mediteraneean, nu are ce să caute în zona euro dacă nu adoptă o cultură de tip central şi nord-european. Aş îndrăzni să spun că, şi dacă am îndeplini toate celelalte criterii (nominale, juridice, reale), dar nu l-am îndeplini pe cel cultural, acest lucru ar fi un obstacol insurmontabil pentru intrarea noastră în zona euro.

Şi, pentru ca să închei într-o notă pesimistă, nu cred că democrația de tip electoralist-populist pe care o avem, în care toate partidele, de la stânga la dreapta, se comportă permanent ca şi când ar fi în campanie electorală, promițând numai lucruri plăcute şi escamotând lucrurile neplăcute, ar putea vreodată să îndrepte populația României spre convergența culturală cu partea dezirabilă (de Nord) a Europei. Despre ce fel de cult al muncii, perseverenței, prevederii şi responsabilității vorbim în aceste condiții? Cine să le inoculeze şi cui?

 

Fragmente de discurs cu prilejul simpozionului Cristian Popișteanu din 26 aprilie 2017

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Valentin Lazea

Valentin Lazea

Economist șef al BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori