Criza financiară care a debutat cu pră­bu­șirea Lehmann Brothers a provocat pier­deri uriașe sistemului financiar, l-a obligat să se recalibreze și a fragilizat finanțele mul­tor state. Statul român nu a scos ni­ciun leu din vistierie pentru a-și susține sistemul bancar, o performanță datorată fap­tului că acesta era dominat de bănci cu acționariat străin.

Atunci, în toiul crizei, băncile asigurau stabilitatea sistemului, acum aceste bănci fac obiectul acuzării din partea unei largi părţi a publicului şi a spec­trului politic.

 

Piața financiară dominată de capitalul străin

 

De ce au ajuns băncile cu capital străin să domine sectorul bancar românesc? Pentru a răspunde la această întrebare, va trebui să ne întoarcem în timp, în anii ’90 ai secolului trecut. Două bănci de im­por­tan­ță sistemică - Banca Agricolă şi Bancorex – au fost salvate cu bani publici, de la bu­get, adică de la toți contribuabilii. Opțiu­nea lăsării lor să falimenteze nu era via­bilă în condițiile în care milioane de ce­tățeni şi sute de mii de firme îşi derulau ope­rațiunile financiare prin intermediul aces­tor două bănci. Nota de plată a fost sem­nificativă – circa 8% din Produsul In­tern Brut de atunci – şi asta fără a socoti dobânzile la obligațiunile de stat emise în acest scop. Alte zece bănci (opt cu capital majoritar privat românesc – Albina, Bank­coop, Credit Bank, Banca Internațională a Religiilor, Columna, Dacia Felix, Banca Română de Scont, Banca de Investiții şi Dezvoltare - şi două cu capital majoritar stră­in – Nova Bank şi Banca Turco-Ro­mâ­nă) au fost lăsate să falimenteze, nefiind bănci de importanță sistemică. Chiar şi în cazul lor, a existat o notă de plată, su­por­tată însă de întregul sistem bancar, prin intermediul despăgubirilor acordate de­po­nenților prin Fondul de Garantare a De­po­zitelor.

Dat fiind că, în cele mai multe cazuri, aceste experiențe nefaste (bail-out-uri ale unor bănci de stat şi falimente a opt bănci private cu capital autohton) au fost ge­nerate de un management inadecvat sau pur şi simplu de fraudă din partea acțio­narilor sau a administratorilor de bănci, s-a recurs la soluția privatizării sistemului bancar cu acționari străini, în speranța că aceștia nu vor permite repetarea unor ase­menea experiențe, iar în cazul puţin pro­babil că o vor face, vor suporta şi costu­rile.

Privind retrospectiv, decizia a fost jus­ti­ficată, deoarece în criza declanșată în anul 2008 statul nu a mai cheltuit nici măcar un leu pentru salvarea vreunei bănci cu ca­pital străin sau autohton.

În esență, în condițiile actuale, chiar şi lă­sarea unei bănci să falimenteze ar fi mult mai oneroasă decât în anii ’90: dacă atunci garanțiile acopereau doar persoanele fizice în limita a 5.000 de dolari pe persoană şi bancă, acum acestea acoperă atât per­soa­nele fizice, cât şi persoanele juridice, dar în limita a 100.000 de euro pe persoană şi bancă(!). Şi chiar dacă, inițial, costurile acestea sunt suportate de bănci, prin in­termediul Fondului de Garantare, ulterior este aproape inevitabil ca respectivele cos­turi să fie trecute asupra consumatorilor, prin intermediul dobânzilor şi comisioa­nelor.

 

Cât de profitabile sunt, de fapt, băncile din România?

 

Orice investitor care ar vrea să-şi plaseze capitalul în acțiunile unei bănci compară costul capitalului respectiv (cât îl costă să îl obțină) cu randamentul capitalului (Re­turn on Equity sau ROE), adică câștigul anual generat de respectivul capital. Im­portantă este durata de recuperare a ca­pi­talului investit, adică acoperirea prin pro­fituri anuale a investiției inițiale. Este un fapt de netăgăduit că destule bănci cu ca­pital străin care au venitîn România re­lativ târziu, în perioada 2007-2011, au fost afectate de criză şi nu au putut genera profit sau acesta a fost atât de mic, încât nu a acoperit investiția inițială. Aşa se ex­plică numeroasele ieşiri de pe piaţa locală ale unor bănci străine, care au apreciat că nu au condiții prielnice pentru a-şi re­cu­pera investiția într-o perioadă rezonabilă. Chiar şi băncile care au venit relativ de­vreme şi au generat suficient profit pentru a-şi recupera investiția inițială se află sub presiunea acționarilor: în noile condiții in­ternaționale de suprareglementare ban­ca­ră, costurile au crescut atât de mult, încât pur şi simplu e mai rentabil să investești în alte domenii, cu profitabilitate mai ma­re. Aşa se explică efortul băncilor de a ra­por­ta profituri cât mai semnificative.

Dacă privim retrospectiv, profiturile to­ta­le cumulate ale sistemului bancar din peri­oada 2006-2008, de circa 9 miliarde lei, au fost anihilate de pierderile cumulate din perioada 2009-2014, de circa 8,5 mi­li­arde lei. De abia în anii 2015-2016 a rede­venit sistemul bancar profitabil, cumulând profituri de aproximativ 8,7 miliarde lei (plus încă 2,6 miliarde lei în prima ju­mă­tate a anului 2017). Chiar şi aşa, circa 40 de bănci au generat în România, în ultimii 11 ani, un profit cumulat de doar circa 2 miliarde euro. Pentru cetățeanul de rând poa­te părea o cifră mare, pentru inves­ti­torii străini este însă o cifră neglijabilă.

 

Acordurile de la Viena

 

Cele două acorduri nu s-au referit strict la România, ci au acoperit aproape toate sec­toarele bancare din statele central şi est-europene, de o manieră unitară.

Acordul Viena 1, semnat în 2009, a avut, în principiu, trei obiective, toate legate de depășirea urmărilor crizei-financiare inter­na­ționale: menținerea expunerilor față de țara gazdă, includerea băncii locale în sche­mele mari de ajutor financiar primit de banca-mamă și recapitalizarea băn­ci­lor.

Menținerea totalului expunerilor pe active a băncilor-mamă în ţările-gazdă, adică păs­trarea sumelor totale, a ajutat statul în si­tua­ții de criză deoarece banii au fost re­di­recționați către titluri de stat. Al doilea punct al acordului se asigura că de pa­che­te­le na­ționale de sprijin oferite în ţările lor băn­ci­lor-mamă beneficiază şi filialele din Eu­ro­pa emergentă. România a bene­fi­ciat fă­ră pro­blemă de recapitalizarea băn­cilor-fii­că de către băncile-mamă, ori de câte ori au­toritățile bancare au solicitat mă­sura.

Acordul Viena 2, semnat în 2012, a avut de urmărit, în primul rând, o dezin­ter­me­diere ordonată, adică reducerea expunerii totale pe active, având în vedere, pe de o par­te, necesitatea stringentă de fonduri a băncilor-mamă, iar pe de altă parte, pers­pectivele limitate de creditare în statele estice afectate de criză.

În plus, a asigurat crearea unor proiecte punctuale de armonizare între state, în domenii precum creditele neperformante (NPL), practici de supraveghere şi re­zo­lu­ție bancară, scheme de garantare a credi­telor etc.

Pentru ca băncile să scape mai repede de NPL era nevoie, atât în România, cât şi în celelalte state central şi est-europene, de un tratament fiscal favorabil al acestora, care să permită compensarea cheltuielilor cu creanțele înstrăinate prin profiturile ob­ţinute în anii următori. De asemenea, era necesară admiterea vânzării NPL la pre­țuri oricât de mici, către organizații specia­lizate în recuperarea creanțelor.

Aceste cerințe – acuzate în prezent de Guvernul României – s-au aplicat în mod similar în toate statele din zonă şi au fost acceptate de Parlamentul României. Ca re­zultat, rata creditelor neperformante a scă­zut de la 22% din totalul creditelor la 8%. Per a contrario, să ne imaginăm că statul român nu ar fi acordat aceste tratamente favorabile: băncile din România s-ar fi sin­gularizat ca având cele mai mari NPL din regiune, agențiile de rating ar fi re­tro­gra­dat România, iar statul român s-ar fi îm­pru­mutat mult mai greu şi mult mai scump. În esență, ajutând băncile să scape de creditele neperformante, statul s-a aju­tat indirect pe sine.

Desigur, constatările de mai înainte rela­ti­vi­zează ideea potrivit căreia statul român n-ar fi ajutat băncile în perioada crizei, dar este sigur că nu a făcut-o decât indi­rect şi cu efecte pozitive pentru sine în­suși.

 

Este suprataxarea băncilor o idee bună?

 

Suprataxarea băncilor este o idee proastă, deoarece nu îşi atinge scopul declarat, pe­depsirea băncilor, ci îi pedepsește pe cli­en­ții lor (deponenți şi debitori), căci băncile pot foarte uşor să treacă respectivele cos­turi asupra acestora.

Fie că vorbim de o taxă pe tranzacții finan­ciare (ca în Austria) sau de o taxă pe ac­tivele financiare (ca în Polonia), efectul este același: cei care suferă în ultimă ins­tanță sunt clienții băncilor.

Cel puțin, în Europa de Vest, respectivele ta­xe (în cele 11 state care le-au introdus) au avut o dublă motivație: faptul că băn­cile au fost ajutate masiv, în mod direct, de către state, în perioada post-criză şi – acolo unde s-a aplicat taxa pe tranzacții fi­nanciare – descurajarea utilizării activelor toxice, precum instrumentele derivate.

Este adevărat că în Polonia nu a acționat ni­ciuna dintre aceste două motivații, ci – pro­babil – nemulțumirea legată de extin­derea creditelor în franci elvețieni (CHF). Numai că, în cazul Poloniei, numărul de­bi­torilor afectați de creditele în CHF era mult mai mare decât în România: circa 500.000 faţă de circa 70.000.

În esență, băncile cu capital străin sunt un actor important în economia României. Tra­tamentul lor a fost, până în prezent, si­milar cu cel aplicat în statele din regiune. Ar fi păcat ca o relație în care ambele părți câștigă să se transforme într-o rela­ție în care ambele părți pierd.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Valentin Lazea

Valentin Lazea

Economist șef al BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori