În spațiul virtual a fost lansată recent opinia că Banca Națională a României și unele bănci importante din România sunt entități comuniste din cauza regulilor specifice care se aplică acestora din urmă în cazul în care se confruntă cu o deteriorare gravă a situației lor financiare. O astfel de afirmație este eronată. Banca centrală, în calitatea sa de autoritate de rezoluție, are menirea de a implementa instrumente de gestiune a crizelor armonizate la nivel european, ce urmăresc să readucă capitalismul în activitatea bancară, acolo unde principiile sale au fost ignorate.

 

 De unde pleacă deranjul?

 

Conform opiniei mai sus amintite, modul în care funcționează Banca Naționala a României (BNR) nu are absolut nimic de a face cu ideea de capitalism, pentru că ea în primul rând și după aceea unele bănci din România sunt cele mai comuniste entități posibile. Natura comunistă a băncii centrale și a anumitor instituții aflate în jurisdicția acesteia este justificată de autorul opiniei prin aceea că ar fi 10 bănci în România care nu pot să falimenteze niciodată, pentru că nu le lasă BNR; această stare de fapt ar fi exact ca în comunism, unde nu exista libertatea de a concura și erau întreprinderi care nu puteau fi lichidate niciodată.

Prin urmare, etichetările de mai sus țin de faptul că, în caz de criză, există posibilitatea ca unele bănci să nu fie lichidate în conformitate cu procedura obișnuită de insolvență, datorită caracterului sistemic al acestora. Dar o astfel de situație nu înseamnă că entitățile respective nu vor putea ieși din sistemul bancar, fapt important pentru asigurarea unei competiții sănătoase. Pentru băncile cu probleme, care vor fi considerate sistemice, există proceduri legale de ieșire din piață, care se vor derula prin mecanismul rezoluției bancare. Mecanismul aplică aceleași principii în privința alocării pierderilor către acționari și creditori ca și cele utilizate în procedurile clasice de insolvență. Deci unde sunt procedurile comuniste? Să explicăm însă, mai detaliat, cum stau lucrurile.

 

 Cum funcționa sistemul bancar în socialism? Cum e acum?

 

Sistemul bancar din România din perioada economiei socialiste reprezenta o variantă a sistemului sovietic de tip “monobancă”. Banca Națională a României - BNR (banca de stat) era nu numai bancă de emisiune ci îndeplinea și funcții de bancă comercială, alocând credit către întreprinderile socialiste în conformitate cu planul central. Pe lângă BNR, în perioada imediat premergătoare lui decembrie 1989, mai existau trei bănci (cu capital de stat), fiecare specializată în câte un domeniu: finanțarea comerțului exterior, agricultura și dezvoltarea industrială. Casa de Economii și Consemnațiuni (CEC) era însărcinată cu mobilizarea economiilor populației și utiliza o mică parte din resursele sale pentru finanțarea creditelor pentru locuințe; restul fondurilor erau plasate la BNR. Activitatea tuturor băncilor specializate se desfășura sub coordonarea strânsă a băncii de stat. BNR și celelalte trei bănci specializate acordau credite întreprinderilor conform indicațiilor planificatorilor centrali. Într-un astfel de sistem, existau puține preocupări pentru eficiență, gestiunea riscurilor și solvabilitate, întrucât toate entitățile implicate în circuitele de finanțare erau ale statului și eventualele pierderi erau acoperite periodic de la bugetul central ( din “oala comună”).

După 1989, sistemul bancar a fost reorganizat pe baza principiilor economiei de piață într-un sistem bancar pe două nivele: (1) BNR organizată ca banca centrală cu funcțiile sale clasice; (2) băncile comerciale. Banca centrală a primit atribuții de supraveghere prudențială, fiind responsabilă cu asigurarea solvabilității și lichidității instituțiilor bancare. Cu implicarea puternică a BNR, a fost creat cadrul legal necesar asigurării funcționării băncilor comerciale, ce cuprinde, printre altele, reguli de intrare și ieșire din piața bancară. Băncile comerciale au fost organizate ca societăți comerciale pe acțiuni, acționarii și managerii lor purtând răspunderea pentru modul cum gestionează riscurile și asigură sănătatea și stabilitatea acestora. Pentru a întări această răspundere și a se evita riscul moral, prevederile legale aplicabile activității bancare în România permit intrarea băncilor în faliment. Prin urmare, sistemul bancar din România este organizat și funcționează conform regulilor economiei capitaliste și autorul articolului de față nu a întâlnit, până acum, vreun analist (serios) care să conteste această realitate.

 

De ce procedurile obișnuite de insolvență nu sunt potrivite pentru bănci?

 

Există o vastă literatură economică care arată de ce procedurile comune de insolvență nu sunt adecvate în cazul băncilor și care susține implementarea unui regim specific pentru acestea.

Un prim argument în favoarea unui astfel de regim este acela că băncile ocupă un loc special în cadrul unei economii de piață, funcțiile lor fiind vitale pentru buna funcționare a acesteia. Băncile atrag și gestionează o parte importantă din economiile populației (depozite), asigură credite pentru firme și particulari, constituie mecanismul de transmitere al politicii monetare a băncii centrale și gestionează mecanismul de plăți al unei țări. Aceste funcții devin din ce în ce mai importante în cadrul unei economii moderne. Băncile au un caracter special și datorită faptului că sunt puternic interconectate și activitatea lor se bazează pe încrederea din partea publicului. Problemele cu care se confruntă o instituție bancară se pot transmite rapid, printr-un efect de contaminare, către alte instituții sănătoase. Dacă dificultățile serioase ale unei bănci devin prematur cunoscute publicului, deponenții pot să fie îngrijorați fără temei de siguranța plasamentelor lor la alte bănci,   situație ce poate genera retrageri generalizate și masive de depozite, ceea ce prezintă riscul de a pune în pericol stabilitatea întregului sistem financiar (risc sistemic)[i] și de a afecta grav situația macroeconomică a unei țări. Prin urmare, în toate economiile lumii, stabilitatea sistemului bancar este văzută ca o problemă de interes public esențială și orice regim de insolvență bancară ar trebui să țină cont de acest aspect.

Un alt argument subliniază necesitatea ca dificultățile băncii să fie tratate cât mai rapid cu putință.  Viteza de reacție în rezolvarea crizei unei bănci individuale este esențială, întrucât pierderea încrederii clienților poate duce la retrageri precipitate de lichiditate. Găsirea unor soluții imediate este necesară și pentru a se limita costurile, în caz contrar valoarea activelor urmând a se deteriora rapid, ceea ce afectează interesele creditorilor întrucât vor suporta pierderi mult mai mari.  Procedurile obișnuite de insolvență nu pot asigura îndeplinirea acestui deziderat.

Un al treilea argument, strâns legat de cel privind stabilitatea financiară, este acela că regimul de insolvabilitate ar trebui să permită continuarea funcțiilor critice ale băncilor, pentru a se evita consecințele negative asupra economiei reale. Persoanele fizice și firmele au nevoie de acces neîntrerupt la servicii financiare de bază, cum ar fi constituirea și retragerea de depozite, acordarea de credite și accesarea de servicii de plăți.

O procedură obișnuită de insolvență bancară implică numirea unui lichidator care valorifică activele băncii și face plăți din sumele recuperate către creditori și, în măsura în care mai rămâne ceva, către acționari. Aceste vărsăminte se fac într-o ordine care respectă ierarhia creditorilor băncii stabilită în avans prin lege. Procedura are în vedere doar interesul creditorilor și nu ține cont de considerente de interes public. Ea se desfășoară încet și poate dura mult timp, cu efecte negative asupra încrederii publicului. Totodată, procedura obișnuită nu asigură acces continuu la serviciile financiare critice, ceea ce afectează interesele clienților băncilor. Toate aceste trăsături ale procedurii fac ca aceasta să nu fie potrivită pentru a asigura scoaterea din sistemul financiar a unei bănci de talie mare și puternic interconectată, fără a afecta negativ stabilitatea financiară și situația macroeconomică. La începutul recentei crize financiare internaționale, confruntate adesea cu posibilitatea prăbușirii unor instituții de importanță sistemică și în lipsa unor mecanisme adecvate de insolvență, autoritățile naționale din diverse state nu au avut alt remediu decât să apeleze la injecția de fonduri publice (în fapt bani ai plătitorilor de impozite) pentru a restabili situația. Soluția utilizată a fost evident nedreaptă pentru contribuabili și, în multe țări, nici nu a putut fi aplicată în continuare datorită creșterii excesive a deficitelor bugetare. Prin urmare, la nivel mondial, s-a impus găsirea unei alternative pentru rezolvarea crizelor financiare și aceasta a fost implementarea unui regim de rezoluție bancară.

 

 Cum s-a ajuns la rezoluția bancară?

 

În anul 2008, conducătorii Grupului celor 20 (G20)[ii] au solicitat o “revizuire a regimurilor de rezoluție și a legilor falimentului în lumina experiențelor recente pentru a se obține asigurarea că ele permit o lichidare ordonată a instituțiilor transfrontaliere mari și complexe”. Sarcina respectivă a fost încredințată Consiliului pentru Stabilitatea Financiară (Financial Stability Board - FSB)[iii], care a elaborat un cadru pentru un mecanism viabil de rezoluție pentru băncile internaționale sistemice. Cadrul se regăsește în documentul “Atributele cheie ale unor regimuri efective de rezoluție pentru instituțiile financiare”[iv], publicat în octombrie 2011 și aprobat ca standard internațional de șefii de state și de guverne ai G20 în noiembrie 2011. “Atributele cheie” au fost adoptate de FMI și Banca Mondială ca unul din cele 12 standarde internaționale recomandate țărilor membre (deci si României) în vederea implementării, respectarea lor urmând a fi supusă evaluărilor periodice ale celor două instituții financiare internaționale. Uniunea Europeană a transpus “Atributele Cheie” prin intermediul Directivei 2014/59/UE privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit (Directiva BRR), dar a extins regimul de rezoluție și asupra băncilor cu activitate strict națională. Directiva BRR asigură introducerea unui set armonizat de instrumente și competențe de rezoluție în statele membre UE. Ea a fost transpusă în dreptul românesc prin intermediul Legii nr. 312/2015.

 

 Caracteristicile rezoluției bancare

 

Potrivit unei definiții europene, rezoluția bancară reprezintă un proces de restructurare a unei instituții de credit, ce urmărește asigurarea continuității funcțiilor critice oferite clienților săi (de ex. depozite, servicii de plăți), restabilirea viabilității sale, în totalitate sau în parte, lichidarea părții reziduale a acesteia prin procedurile normale de insolvență în condițiile menținerii stabilității financiare. Procesul de rezoluție este gestionat de o autoritate de rezoluție națională care dispune de un set de competențe și instrumente specifice.

Obiectivul rezoluției bancare este de a permite implementarea unei soluții rapide și fără perturbații serioase în sistemul financiar în cazul deteriorării grave a situației bilanțiere a unei bănci. Procedura de rezoluție are în vedere asigurarea stabilității financiare și minimizarea pierderilor pentru societate, în special pentru contribuabili. Ea se derulează cu respectarea acelorași principii ca în procedurile normale de insolvență în ceea ce privește alocarea pierderilor către acționari și creditori.

Menținerea stabilității financiare se asigură prin luarea de măsuri prompte, ce sunt făcute posibile de instrumentele de rezoluție[v]. Astfel, are loc o jugulare, în fază incipientă, a fenomenului de contaminare pe canal informațional (prin difuzarea de zvonuri alarmiste) și se previn eventualele prăbușiri bancare în lanț. Pentru păstrarea stabilității este esențial și faptul că instrumentele de rezoluție asigură continuarea accesului populației și firmelor la anumite servicii financiare importante (depozite, împrumuturi, plăți), ceea ce evită consecințe negative asupra economiei reale. De exemplu, în cazul instrumentului “vânzarea afacerii”, autoritatea de rezoluție transferă către bănci sănătoase poziții financiare legate de funcții critice, alături de alte active și pasive de interes pentru acestea, fiind astfel asigurată continuitatea accesului. Creanțele rămase în entitatea inițială (acum devenită reziduală) se lichidează conform procedurii de insolvență. În cazul altui instrument de rezoluție, “recapitalizarea internă”, solvabilitatea instituției bancare este restabilită prin reducerea poverii datoriei în curs prin impunerea de pierderi anumitor creditori și/sau prin convertirea instrumentelor de datorie în capital. Această operație este precedată de absorbirea de pierderi de către acționari. La rândul său, instrumentul menține continuitatea funcțiilor critice și respectă, cu mici excepții permise de lege, ierarhia creanțelor în procedura de faliment.

 

 Procedura normală de insolvență este prima care este avută în vedere

 

Pentru a se evita hazardul moral, cadrul european armonizat de rezoluție bancară are la bază principiul conform căruia orice instituție bancară trebuie să fie în măsura să iasă din piață, indiferent de mărimea și interconexiunile sale, fără a cauza perturbații sistemice. În Uniunea Europeană (deci și în România) o instituție bancară cu probleme va fi, în principiu, lichidată in conformitate cu procedurile normale de insolvență. La instrumentele de rezoluție se va recurge doar atunci când aplicarea regulilor clasice de insolvență ar putea pune în pericol stabilitatea financiară, menținerea continuității funcțiilor critice, precum și protecția fondurilor publice, a deponenților și a activelor clienților.

 

Comunism sau capitalism în aplicarea rezoluției?

 

În calitate de autoritate de rezoluție, BNR aplică reguli care sunt armonizate la nivel european și care nu fac altceva decât să permită aplicarea rapidă a principiilor clasice ale insolvenței: acționarii suportă primii pierderile, urmați de creditori, cu respectarea ordinii de prioritate stabilită prin lege a creanțelor lor. Totodată, efortul financiar al contribuabililor va fi eliminat sau minimizat pe cât posibil. Nu trebuie să uităm că, în perioada recentei crize, ierarhia mai sus menționată nu a fost respectată adesea, acționarii fiind salvați de contribuabili! Așadar, acolo unde unii văd comunism, în fapt nu este decât repunerea în drepturi a capitalismului, în cazurile în care principiile sale au fost ignorate. Să punem acum și o întrebare oarecum retorică! Dacă tratamentul ce poate fi aplicat în rezoluție băncilor sistemice din România are caracter comunist, să înțelegem că sunt comuniste și autoritățile similare din țările UE care aplică reguli armonizate la nivel european, alături de băncile care fac obiectul acestora? În ceea ce privește îngrijorările legate de competiția liberă, nu ne rămâne decât să precizăm că instrumentele de rezoluție se aplică cu respectarea cadrului UE privind ajutorul de stat, Comisia Europeană (in calitatea sa de gardian al Tratatelor) veghind strict să nu fie adusă vreo atingere acestuia.

 


[i] Faptul că efectul de contaminare afectează industria bancară într-o mai mare măsură decât este cazul altor sectoare economice poate fi demonstrat prin exemplul următor. Dacă o firma comercială, care produce pantofi, dă faliment, competitorii săi nu vor avea decât de câștigat, întrucât își vor majora cota de piață. În cazul băncilor, managerii și acționarii acestora nu se vor bucura neapărat, amenințarea riscului sistemic fiind văzută la modul serios. Astfel, se ajunge la situația, aparent paradoxală, în care băncile competitoare din sistem alocă bani în cadrul unor scheme voluntare de garantare a depozitelor pentru salvarea instituției cu probleme.

[ii] G20 este un forum al miniștrilor de finanțe și al guvernatorilor băncilor centrale din cele mai mari țări avansate și emergente ale lumii.

[iii]Consiliul pentru Stabilitatea Financiară (FSB) este un organism internațional care promovează stabilitatea financiară pe plan mondial. În componența sa intră autorități financiare relevante din principalele economii ale lumii, instituții financiare internaționale și instituții care elaborează standarde internaționale.

[iv]Denumirea ]n limba engleză a documentului este: „Key Attributes of Effective Resolution Regimes for Financial Institutions”

[v]Instrumentele de rezoluție sunt următoarele: (1) vânzarea afacerii; (2) instituția-punte; (3) separarea activelor; (4) recapitalizarea internă („bail-in”). O prezentare mai pe larg a acestor instrumente poate fi găsită în articolul “Obiectivul rezoluției bancare este salvarea băncilor sistemice sau a funcțiilor critice ale acestora?” http://www.opiniibnr.ro/index.php/macroeconomie/170-obiectivul-rezolutiei-bancare-este-salvarea-bancilor-sistemice-sau-a-functiilor-critice-ale-acestora?highlight=WyJiaWNoaSJd

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Cristian Bichi

Cristian Bichi

Consilier guvernator, Cancelaria BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori