De mai bine de doi ani de zile, unul și același grup de câteva persoane,  vehiculează  în spațiul public, pe bandă continuă,  “ad nauseam”, o serie de acuzații neîntemeiate/afirmații false la adresa băncii centrale. Ideea călăuzitoare este aceea că repetarea obsesivă a acestora va duce, în cele din urmă, la fixarea lor în mentalul colectiv ca adevăruri incontestabile. Astfel va fi atins obiectivul urmărit, cel al distrugerii reputației băncii centrale pentru satisfacerea unor interese personale ale acuzatorilor. În rândurile următoare, voi arăta ce e în neregulă cu narațiunile care susțin zece din cele mai întâlnite mituri privind banca centrală.

Mitul nr.  1: BNR  poate cere orice băncilor

Acest mit privește, cu precădere, zona supravegherii bancare. El este exemplificat prin imaginea oficialului din banca centrală care poate discreționar să dea orice fel de ordine prin telefon conducerii unei bănci comerciale, care le va executa orbește.

Nimic mai departe de adevăr!

Supravegherea exercitată de banca centrală nu este atotcuprinzătoare, ea având limite ce trebuie înțelese de către publicul larg. Supraveghetorul bancar poate fi comparat cu un arbitru de fotbal. Persoanele însărcinate cu controlul prudențial monitorizează instituțiile de credit ca să se asigure că ele respectă regulile prudențiale și iau, acolo unde este cazul, măsurile corective prevăzute de legislația bancară, de la formularea de recomandări până la aplicarea de sancțiuni. În mod similar, arbitrul va urmări ca jucatorii să respecte regulamentul de joc și va aplica sancțiunile prevăzute în acesta (de ex. cartonașe galbene, roșii și eliminarea din joc). Controlul prudențial se efectuează în conformitate cu principiile economiei de piață, ce presupune dreptul la liberă inițiativă. Supraveghetorii bancari nu vor interveni în operațiunile individuale ale băncilor cât timp acestea nu generează îngrijorări prudențiale, răspunderea pentru deciziile luate revenind managerilor și administratorilor acestora. Continuând comparația cu lumea fotbalului, să precizăm că arbitrul nu se va amesteca în jocul unei echipe dacă ea respectă regulamentul, aceasta fiind treaba antrenorului. Rolul supravegherii prudențiale este de a obține asigurarea că proprietarii și managerii băncilor sunt constienți de riscurile asumate, că aceste instituții au sisteme de conducere, informare și control intern care încurajează prudența bancară și că atunci când o bancă se confruntă cu dificultăți financiare, acestea sunt gestionate de o asemenea manieră încât să fie evitat riscul sistemic.  

Epoca în care supraveghetorii dispuneau de largi puteri discreționare în activitatea lor a apus de mult în Uniunea Europeană (UE). În prezent, supraveghetorii europeni, inclusiv cei din România, trebuie să respecte un ansamblu în creștere de reglementări prudențiale foarte detaliate, ce privesc autorizarea și activitatea băncilor. Aceasta sporește răspunderea supraveghetorilor față de bănci și acționarii acestora. Mai mult, legislația europeană direct aplicabilă și cea națională oferă protecție legală instituțiilor supravegheate, acestea având dreptul să conteste deciziile supraveghetorilor în justiție. Prin urmare, BNR nu poate acționa în afara puterilor legale ce i-au fost conferite, deci nu va da ordine discreționare băncilor, întrucât intr-o astfel de situație se va vedea adusă în fața instanțelor de judecată.   

Mitul nr. 2: BNR nu controlează toate activitățile băncilor și, în special, nu intervine pentru modificarea comportamentului lor în relația cu consumatorii

BNR este instituția care acordă autorizația de constituire și funcționare băncilor. Faptul că banca centrală permite intrarea în sistem a băncilor nu înseamnă că ea este responsabilă și cu supravegherea întregii game de activități desfășurate de către institutiile respective.  BNR poate acționa și controla numai acele activități pentru care are bază legală. În acest context, cred ca nimeni nu se așteaptă ca BNR să controleze normele de pază și protecție contra incendiilor (domeniu rezervat Inspectoratului pentru Situații de Urgență) sau să verifice soliditatea gratiilor de la ușile si geamurile casieriilor (activitate de competența Poliției).

Din când în când, în spațiul public apar critici că BNR nu se implică în modul în care băncile își conduc afacerile în relația cu consumatorii. Aceste critici reflecta o neînțelegere a responsabilităților BNR. Banca centrală este abilitată de lege să exercite supraveghere prudențiala, ce urmărește, în esență, asigurarea solvabilității și lichidității băncilor, pentru ca acestea să facă față angajamentelor lor. Activitatea de supraveghere orientată spre protecția consumatorului de servicii bancare (supravegherea comportamentală) este în România atributul altei entități, ANPC.  De asemenea, în ceea ce privește protecția consumatorilor individuali un rol important revine instanțelor judecătorești. Relatările din mass-media, arată că ANPC a fost și este implicată în procese împotriva băncilor, în interesul consumatorilor bancari. Nu întotdeauna aceste procese au fost câștigate de ANPC. Pe acest fundal, este clar că BNR nu poate interveni în cauze privind protecția consumatorilor deoarece, spre deosebire de ANPC, nu are autorizația legală:  orice intervenție de acest gen ar duce la procese ce ar fi, fără îndoială, pierdute. O astfel de acțiune, pe lângă faptul că nu ar avea sens din perspectivă legală, ar duce la o afectare gravă a credibilității BNR ca instituție. Ori credibilitatea reprezintă un activ important pentru o bancă centrală, fiind fundamentală pentru o conducere eficientă a politicii monetare.

Mitul nr.  3: BNR este avocatul băncilor

Potrivit acestui mit, BNR este avocatul din oficiu al băncilor. Altfel spus, în jargon economic, banca centrală a făcut obiectul unei capturi de reglementare (“regulatory capture”), devenind captiva băncilor și apărând cu orice preț interesele acestora. Pe ce se întemeiază o astfel de afirmație falsă? Pe faptul că BNR a avut pozitii proprii și a prezentat analize referitoare la propunerile legislative privind conversia în lei a împrumuturilor în franci elvetieni, darea în plată și limitarea dobânzilor, care au arătat impactul  estimat al acestor reglementări asupra situației financiare a băncilor individuale și asupra sănătății sistemului bancar în ansamblul său. Ori aceaste analize sunt impuse de funcția pe care o are banca centrală de asigurare a stabilității financiare. Ele nu au fost făcute la cererea băncilor și nici în interesul acestora. Interesul ce stă la baza unor astfel de analize este cel prevăzut de legea română:  identificarea și prevenirea riscurilor la adresa întregului sistem bancar, cu potențiale efecte adverse asupra stabilității macroeconomice. Analizele de impact sunt cerute și de principiile universale ale unei “bune reglementări” și ele pot fi utile forului legislativ în luarea documentată a celor mai bune decizii. Importanța acestor analize de impact a fost/este cu atât mai mare cu cât inițiatorii proiectelor legislative respective nu au acordat atenție (deosebită) acestui aspect. Dezbaterile generate de analizele respective au dus, în multe situații, la o îmbunătățire a prevederilor legislative propuse. Să ne închipuim, de exemplu, ce perturbări grave ar fi fost în economia României dacă s-ar fi adoptat automat propunerea a doi dintre criticii vocali și constanți ai BNR ca dobânda, remuneratorie și cea penalizatoare, la contractele de credit denominate în lei să nu depășească cu mai mult de 50% pe an dobânda legală (adica 2,62% la acel moment).

Mitul nr. 4: BNR a acordat ajutor de stat băncilor cu capital străin prin reducerea rezervelor minime obligatorii

Cei care sunt în spatele acestor afirmații nu înțeleg sau se fac că nu înțeleg  conținutul noțiunii de ajutor de stat. Rezervele minime obligatorii reprezintă un instrument de politică monetară. Potrivit reglementărilor europene privind competiția, activitățile curente ale băncilor centrale legate de politica monetară nu fac obiectul normelor privind ajutorul de stat. Si încă un aspect. Rezervele minime obligatorii reprezintă disponibilitățile bănești ale instituțiilor de credit, în lei și în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Națională a României, la nivelul solicitat de banca centrală, cu scopul principal de a permite acesteia să controleze procesul de expansiune a creditului în economie. Deci ele sunt active ale băncilor sau altfel spus creanțe ale acestora asupra BNR. Ele nu sunt fonduri ale statului și nici fonduri ale BNR. Prin atragerea sau eliberarea de rezerve minime deținute la BNR, banca centrală urmărește să obțină efectele dorite de politică monetară.

Mitul nr. 5: Evaluările BNR privind riscul sistemic s-au dovedit a fi exagerate

Riscul sistemic reprezintă posibilitatea ca problemele majore ale unei instituții bancare să ducă prin contaminare la o criză a întregului sistem bancar, cu efecte negative asupra economiei reale. Băncile prin natura lor sunt sensibile la riscul sistemic. Ele funcționeaza cu un grad ridicat de îndatorare și au active a căror valoare este greu de evaluat. De asemenea, depozitele băncilor sunt rambursabile la cerere, la valoare nominală, potrivit principiului “primul venit, primul servit”. Aceste caracteristici fac ca băncile să devină ușor ținta unor retrageri masive de depozite, deponenții reacționând excesiv la zvonuri și retrăgând fonduri chiar din bănci solide. Astfel, problemele cu care se confruntă una/ mai multe instituții bancare pot declanșa prin contaminare o criză de sistem. Pentru a lupta împotriva riscului sistemic, în anii recenți, țările lumii au introdus un nou tip de supraveghere, cea macroprudențială.  

La porțile Orientului, grupul consacrat de critici ai BNR ia în bășcălie problema riscului sistemic. Totodată, membrii acestuia încearcă să impună teza că banca centrală exagerează în legatură cu posibilitatea apariției unui risc sistemic pentru a bloca inițiative legislative. Ideea a fost lansată în perioada discuțiilor inițiale legate de darea în plata și este menținută în viață prin argumentul că posibilul risc sistemic amintit în analizele BNR de atunci nu s-a materializat după intrarea în vigoare a legii respective. Avem de a face însă cu un mic truc, opiniile BNR față de o situație fiind translatate în raport cu totul și cu totul o altă situație. În acest sens, se evită cu grijă să se precizeze că analizele BNR priveau prima forma a proiectului de act normativ și nu varianta de text după aducerea sa în acord cu dispozițiile constituționale.  Una este să ai 8.000 de persoane care au recurs la darea în plată și alta este să fi avut câteva sute de mii.  Și una e să poți să returnezi creditorului oricâte case și terenuri vrei și alta e să respecți un plafon astfel stabilit ca sub incidența legii să nu intre decât cei ce nu pot plăti (cazuri sociale) și nu și cei care nu vor să plătească. Curată onestitate intelectuală a criticilor de profesie!

Mitul nr. 6: Deponenții vor fi supuși recapitalizării interne (‘bail-in”), deoarece conducerea BNR dorește neapărat aderarea României la Uniunea Bancară

Ce poate fi mai potrivit pentru a ațâța deponenții împotriva băncii centrale și sistemului bancar decât a inocula acestora ideea că, prin aplicarea  reacapitalizării interne, depozitele lor bancare vor fi confiscate pentru a salva “băncile delicvente” și “banksterii”? Și toate acestea datorită încăpățânării conducerii BNR ce acționează ca România să intre în Uniunea Bancară! Ne aflăm în fața unui “fake-news” monumental. Recapitalizarea internă (bail-in) se aplică oricărei țări din UE, indiferent dacă este sau nu membră a Uniunii Bancare.  Să explicăm, ce și cum, mai detaliat!

Uniunea Bancară este o inițiativă de integrare mai puternică a sistemelor bancare din țările zonei euro. La acest moment, ea se compune dintr-un mecanism unic de supraveghere (MUS) și un mecanism  unic de rezoluție (MUR).  Cel de al treilea pilon al Uniunii Bancare, schema comună de garantare a depozitelor, nu a fost încă înființat.  Țările din afara zonei euro pot participa la Uniunea Bancara, la cererea acestora, prin mecanismul cooperării strânse, dar nu există nici o legatură între participare și implementarea recapitalizării interne.

Recapitalizarea internă, ca instrument de rezoluție bancară, a fost introdusă în statele Uniunii Europene ca urmare a transpunerii în legislatiile lor naționale a directivei europene 2014/59/UE privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții.  Termenul final de implementare a directivei a fost          1 ianuarie 2016, prevederile acesteia fiind obligatorii pentru toate țările din UE. Prin urmare, recapitalizarea internă se aplică, în egală măsura, țărilor UE din Uniunea Bancară cât și țărilor UE din afara acesteia.  

Mitul nr. 7: Recapitalizarea internă se aplică, discreționar și generalizat, numai depozitelor bancare

Recapitalizarea internă este un instrument prin care o autoritate de rezoluție (BNR) poate impune creditorilor unei bănci să absoarbă pierderi sau poate converti în acțiuni anumite datorii ale băncii.  Pentru ca dezinformarea să-și atingă scopul, autorii acesteia prezintă insistent recapitalizarea internă numai în relație cu depozitele clienților, ca o confiscare a acestora. Nu se face decât extrem de rar precizarea că depozitele acoperite - depozitele garantate până la nivelul limitei de 100.000 de euro, în echivalent lei, pe deponent și pe  bancă - nu intră în sfera de aplicare a recapitalizării interne. Aceasta înseamnă că aproape toate depozitele persoanelor fizice vor fi excluse de la “bail-in” (99,7% din acești deponenți aveau depozitele acoperite integral în anul 2017). Uneori se afirmă că depozitele garantate ale firmelor vor fi afectate de recapitalizarea internă, deși acest lucru nu este adevărat. Din 2016, garanția oferită de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare s-a extins și asupra depozitelor întreprinderilor mari; până atunci erau garantate numai depozitele întreprinderilor mici și mijlocii și ale altor entități asimilate acestora. Nu se fac referiri nici la faptul că datoriile intră în recapitalizare internă conform “principiului cascadei”, depozitele negarantate urmând altor categorii de instrumente mult mai riscante, deci posibilitatea absorbirii pierderilor de deponenți pentru fracția lor de depozit negarantată se reduce semnificativ.  De asemenea, nu se  spune nimic despre faptul că, în anumite condiții, depozitele negarantate pot fi excluse de la aplicarea instrumentului respectiv de rezoluție, resursele financiare necesare urmând a fi obținute de la fondurile de rezoluție, constituite din contribuțiile regulate ale instituțiilor de credit. Mai mult, depozitele negarantate pot fi convertite în acțiuni ale băncii în rezoluție.

În alegațiile lor, criticii de serviciu ai BNR dau impresia că recapitalizarea internă se aplică în mod generalizat și discreționar. În realitate, ea are loc doar în relație cu o bancă aflată în pragul falimentului și în cazul căreia autoritățile relevante au stabilit oficial că intră sau este susceptibilă de a intra în dificultate majoră. Totodată, pentru a corespunde cerințelor Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), recapitalizarea internă respectă principiul conform căruia niciun creditor nu va fi tratat mai rău decât în cazul falimentului băncii (“no creditor worse-off”).  Credeți că detractorii BNR amintesc ceva despre acest principiu?  As, ei tac mâlc în această privință! Altfel, dividendul pe care il urmăresc, cel al generării/încurajării de sentimente ostile ale clienților băncilor comerciale împotriva acestora și a băncii centrale s-ar pierde.

Mitul nr. 8: BNR se opune procesului de aderare a României la zona euro

O altă dezinformare grosolană. E absurd să aduci o asemenea acuzație când BNR  este singura instituție unde de ani buni funcționează un “Comitet pentru  pregatirea trecerii la euro”, care dezbate aspecte tehnice ale acestui proces.  De asemenea, banca centrală a fost implicată alături de guvern și alte entități în elaborarea “Raportului de fundamentare a procesului de trecere la euro” și a “Planului național de adoptare a monedei euro”. De remarcat că acuza ce susține că BNR sabotează adoptarea euro de către Romănia intră în contradicție cu cea potrivit căreia țara noastră va intra în Uniunea Bancară doar pentru că banca centrală își dorește acest lucru (vezi mitul 6). In acest context, reamintim că participarea la Uniunea Bancară este o etapă obligatorie pentru orice țară UE non-euro în drumul său spre moneda unică europeana.

Mitul nr.  9: Reglementările de prudență bancară sunt învechite

Acuzația de mai sus nu se bazează pe nicio exemplificare. Doar se afirmă sentențios că, în România, “creditul comercial ...este îmbâcsit de reguli de prudențialitate bătrânești, impuse acum 20 de ani” și menținute de banca centrală. Daca am da crezare acuzelor,   majoritatea regulilor prudențiale au fost adoptate exact în 1999 (?!) și au rămas neschimbate. În fapt, reglementările prudențiale românești sunt aliniate cu cele europene, care sunt, în proporție covârșitoare, permanent actualizate. Si ele privesc creditul bancar și nu creditul comercial, cum greșit afirmă un critic consacrat al băncii centrale. Alinierea majoră a regulilor prudențiale naționale cu cele europene a avut loc în 2006, când a fost adoptată OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.  Acest act normativ a suferit numeroase amendamente și completări în timp. De asemenea, au fost transpuse în dreptul românesc prevederile cuprinse în valul de reglementări europene ce a urmat declanșării crizei financiare globale în 2007.   De subliniat că, băncile în activitatea lor se supun nu numai prevederilor prudențiale din directivele europene (așa cum au fost transpuse în dreptul național) ci și celor cuprinse în regulamentele europene, care sunt de directă aplicare în toate țările UE. Ori apelul din ce in ce mai des al legiuitorului european la regulamente in detrimentul directivelor este un fenomen ce s-a manifestat în anii recenți.

Mitul nr.  10: Alte țări încasează dobânda la aurul depozitat la Banca Angliei

Afirmația de mai sus este falsă. Promovarea acestui mit se bazează pe crearea și întreținerea unei confuzii în privința înțelesului sintagmei “aur depozitat la Banca Angliei”. În realitate, aurul depozitat (aflat in custodie) la Banca Angliei nu produce dobândă pentru băncile centrale care au decis să se foloseasca de astfel de servicii prestate de banca centrală britanică. Dobânzi se pot obține numai dacă entitatea ce are dețineri de aur la  Banca Angliei ia decizia de a împrumuta metalul prețios (aflat în custodie) unei bănci specializate de pe piața londoneză, care deține conturi de aur cu Banca Angliei, ceea ce facilitează astfel de tranzacții. Deci, dobânda se poate obține doar de la o bancă comercială și nu de la Banca Angliei. Constituirea de depozite la Banca Angliei este doar o etapă necesară pentru a putea accesa eventual piața împrumuturilor de aur. Într-o tranzacție de împrumut de aur, băncile centrale sunt supuse riscului de credit. În cazul în care banca comercială s pecializată împrumutată nu poate rambursa cantitatea de aur primită, banca centrală va pierde aurul plasat.   Decizia de a face împrumuturi de aur ține de condițiile curente de piață (existența unor dobânzi pozitive sau cotații atractive) care să contrabalanseze riscul pe care o bancă centrală dorește să și-l asume. În funcție de politica lor investițională, unele bănci centrale fac împrumuturi de aur, în timp ce altele nu se angajeaza în astfel de tranzacții.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Cristian Bichi

Cristian Bichi

Consilier guvernator, Cancelaria BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori