Pe lângă mari probleme de sănătate, Covid -19 crează mari probleme economice. Riscul să apară o recesiune globală profundă este foarte mare. Este un șoc care reduce oferta, în special prin șocul asupra forței de muncă, prin îmbolnăviri sau prin distanțare socială, cu rezultatul închiderii multor activități din diferite industrii. Unele activități s-au închis prin decizii private, alte s-au închis ca urmare a măsurilor de distanțare socială impuse de autorități. Indiferent de sursa lor, aceste decizii au produs un șoc pe partea ofertei, care se translatează într-un șoc pe partea cererii. Cele două șocuri se pot amplifica reciproc putând duce la un dezastru.

Pe lângă tragedia pierderilor de vieți omenești, care nu se poate compara cu nimic, cel mai rău scenariu ar fi acela în care, după o prăbușire economică de proporții, vom constata că societatea occidentală nu a învățat motivul real pentru care a fost prinsă material nepregătită pentru o pandemie și, încă odată, ca de obicei în astfel de cazuri, un eveniment extrem a fost folosit pentru a eroda libertățile.

În continuare arăt din ce cauză societatea occidentală nu a fost adecvat pregătită pentru o pandemie și ce ar trebui să învețe din asta, ce ar trebui să ghideze intervențiile guvernelor și băncilor centrale în această criză pentru a evita dezastrul economic și, în fine, că ar trebui să luptăm împotriva celor care ar dori să folosească pandemia actuală ca pe o altă „scuză minunată pentru socialism global”.

 

Raționalismul constructivist și capacitatea de reacție la pandemii

 

Distanțarea socială este o cale de a reduce răspândirea bolii. Această măsură are ca principal scop ca, prin evitarea răspândirii virusului, să evite ca sistemul de sănătate să fie copleșit și să nu mai poată salva vieți. Nimeni nu știe însă pentru cât timp trebuie să rămână închise activitățile pentru a stopa răspândirea virusului și a reduce astfel costul cel mai mare, și anume pierderea de vieți omenești. Este o incertitudine. Societatea ar trebui să fie cât mai bine posibil pregătită ca, atunci când o astfel de incertitudine apare, să nu contribuie ea însăși la adâncirea ei. Așa cum voi arăta în această secțiune, capacitatea societății de a face acest lucru depinde de raționalismul pe care, deliberat sau nu, îl practică.

Incertitudinea referitoare la distanțarea socială creează mari probleme în conceperea de către sectorele public și privat a ajustărilor pe care ar trebui să le implementeze pentru a minimiza pierderile economice și a evita o deteriorare dezagregantă a stabilității macroeconomice.

În general, interdependențele economice fac astfel încât problemele financiare ale unor firme să se extindă și asupra altora. Acest proces pare să fie chiar mai accelerat în contextul anxietății economice pe care o creează pandemia. Fluxurile de venituri scad și tot mai multe firme ajung sa-și reducă activitatea sau să o închidă. În acest fel, recesiunea devine inevitabilă.

Ar putea fi o astfel de evoluție oprită relativ rapid? Într-un caz pur ipotetic, răspunsul este afirmativ. Imaginați-vă că ar fi fost posibilă testarea tuturor cetățenilor ce ar fi necesitat testare. Atunci ar fi fost ușor să se identifice persoanele care ar fi trebuit să intre în carantină (să numim carantina astfel rezultată „carantină personalizată”) acasă sau să fie internate în spitale încă de la început. Pe această bază s-ar fi putut deduce ce persoane rămâneau disponibile să-și continue activitatea (să muncească, să meargă în excursii etc) fără riscul de a răspândi infecția. Asta ar fi permis atât rezolvarea problemei de sănătate cât și continuarea producției în aproape toate domeniile, inclusiv în turism și transportul aerian. Efectele economice ar fi fost minime și societatea ar fi put să-i ajute mai bine pe cei bolnavi.

Soluția este doar ipotetică deoarece nu se poate prevedea de la început cu ce virus s-ar putea confrunta societatea. Testul, la fel ca și un vaccin eficient, se poate concepe doar după ce se știe despre ce virus este vorba. Testele se produc treptat, astfel că nu există de la început stocul necesar pentru a-i testa pe toți cei care ar fi fost necesar să fie testați. Din această cauză nu știm decât o mică parte dintre cei ce poartă virusul. Mai departe, din această cauză, sectoarele care presupun o mare interacțiune între oameni și care nu ar putea îndeplini cerințele de distanțare socială, cum sunt de exemplu turismul și transportul aerian, nu și-au putut continua activitatea. Pe de altă parte, spitalele insuficient dotate cu echipamente de protecție a medicilor au continuat activitatea, devenind ulterior inoperabile temporar pentru că s-au transformat în focare de infecție.

În scopul acestui articol să reținem, ca o primă concluzie din cele prezentate mai sus, că în multe țări capacitatea de testare a crescut treptat. Mai îngrijorătoare și semnificativă din perspectiva  discuției noastre a fost lipsa materialelor de protecție de genul măștilor, profesionale sau nu, a combinezoanelor, dezinfectanților etc. Din aceaste cauze luate împreună, și nu din alte motive, a fost inevitabilă închiderea unor activități care presupun interacțiune strânsă între oameni. Din același motiv a fost necesară impunerea distanțării sociale (acțiunea „stăm acasă”) și restricționarea liberei circulații a persoanelor, în foarte multe țări ale lumii.

Totuși, există o diferență importantă între aceste două tipuri de cauze, adică între lipsa testelor și lipsa pregătirii materiale adecvate. Chiar dacă în timpurile noastre este imposibil să se știe cu precizie ce virus va apărea și ce teste trebuie fabricate, este totuși posibil să știi dinainte că pandemiile sunt posibile și că pot avea o răspândire teritorială extremă și pot afecta zeci de milioane de oameni. În mod firesc, apariția noului coronavirus a acționat ca un șoc (ceva imposibil de prevăzut) referitor la disponibilitatea testelor, dar nu ar fi trebuit să fie un șoc referitor la pregătirea privind celelalte materiale comune oricărei pandemii. În consecință, pregătirea materială ar trebui să fie în principiu adecvată. Dar exact acestă lecție a lipsit și de această dată, nu numai în România, ci în aproape toate țările. Dar pentru neînvățarea acestei lecții nu există nicio scuză. Într-un eseu publicat de OMS se arată că atunci când secolul nostru abia începea, „cei mai mulți experți credeau că patogenii exotici care cauzează atât de multă suferință în Africa și părțile dens populate ale Asiei de Sud–Est nu ar deveni niciodată o problemă în țările bogate, cu standadele lor înalte de viață și sisteme de sănătate bine dezvoltate” (https://www.who.int/csr/disease/ebola/ebola-6-months/myths/en/.

Probabil că această încredere a experților la care se referă eseul citat se baza pe cele peste trei decenii în care lumea bogată nu se mai confruntase cu o pandemie, în general. Dar pandemia curentă seamănă mai degrabă cu cea din 1918-1920, cel puțin referitor la magnitudinea surprizei, astfel că putem să spunem că convingerea că o astfel de pandemie este extrem de improbabilă se baza pe o perioadă  mult mai lungă, de peste un secol. În plus, convingerea venea  și din  faptul că în timpul ultimei pandemiei din secolul trecut, cea din 1968, vaccinul fusese descoperit relative rapid, deși doar după ce răspândirea bolii atinsese vârful în mai multe țări (vezi Encyclopaedia Britannica). Încrederea aceasta ar fi trebuit să fie puternic zdruncinată în anii 2003, când SARS (Severe Acute Respiratory Syndrome) a avut cel mai mare impact asupra ariilor urbane înstărite, și în 2009, când a apărut prima  pandemie a secolului al XXI-lea (gripa tip A(H1N1)).

Totuși, lipsa de pregătire materială pe care o scoate la iveală peste tot în lume coronavirusul pare să arate că lecția nu a fost învățată, cel puțin nu de cei care administrează sistemele de sănătate publică și, într-un sens mai larg, de elitele occidentale. Excepție au făcut, parțial, țările asiatice care s-au confruntat cu SARS în 2003, ceea ce a făcut ca ele să fie ceva mai bine pregătite. Unii au speculat că în China reacția mai fermă a fost mai degrabă un reflex de apreciat al comunismului, dar această idee, așa cum voi arăta mai jos, este pur și simplu falsă. „Memoria vie” referitoare la SARS din societățile asiatice este cea care explică mai bine reacția de acolo (vezi Daniel Gros, ‘’The West’s COVID-19 Learning Curve’’, https://www.project-syndicate.org/commentary/covid19-learning-curve-slow-western-response-by-daniel-gros-2020-03).

Lipsa de pregătire materială a țărilor occidentale pare să reflecte credința că o pandemie de o asemenea extindere geografică și cu un număr așa de mare de victime nu ar mai fi posibilă sau, în cel mai rău caz, ar avea o probabilitete foarte mică, dat fiind nivelul de civilizație și prosperitate materială din aceste țări. Credința s-a instalat, la rândul ei, ca o consecință a încrederii specialiștilor (elita profesională) în capacitatea științei de a găsi soluții rapide de tratament și de a evita contagiunea pe scară suficient de largă pentru a depăși capacitatea privată și publică de intervenție eficientă.

Încredere în știința noastră de a ne feri de „patogeni exotici” și de a rezolva relativ rapid problemele cu care ne confruntăm este un reflex al raționalismului constructivist (termen introdus de Hayek) care domină gândirea elitelor conducătoare din societățile occidentale și gândirea celei mai mari părți a elitelor din științele sociale. Acest raționalism a împrumutat într-un mod epistemologic ilegitim metode utilizate în științele naturale pentru a deduce regularități. Secolul care a trecut de la marea pandemie din 1918-1920 fără ca o alta similară să apară până anul acesta a fost văzut ca întruparea unei regularități. Astfel s-a ajuns la concluzia că apariția unei pandemii în societățile dezvoltate are o probabilitate atât de mică încât se poate neglija sau, că, dacă apare, soluțiile de apărare vor fi livrate relativ rapid.

Țările occidentale au fost luate prin surprindere doar pentru că ideea unui astfel de eveniment care să nu poată fi rapid controlat a fost respinsă de raționalismul pe care îl practicăm. Trăsăturile paternaliste dezvoltate în societate din cauza raționalismului constructivist al elitelor a dus la deresponsabilizarea individului, care învățase, în vremea când liberalismul a predominat, importanța menținerii vigilenței individuale, sintetizată în expresia si vis pacem, para bellum! Cu alte cuvinte s-a acceptat că societatea a evoluat atât de mult, material și științific, încât putem considera că una dintre ipotezele pe care le putem utiliza atunci când proiectăm anumite sisteme este aceea că o pandemie nu poate apărea, sau dacă apare, ea poate fi controlată rapid prin știința noastră. Acea dimensiune a globalizării care se reflectă în explozia interacțiunilor umane internaționale directe nu ar fi putut să apară dacă ipoteza predominantă ar fi fost că o pandemie ce poate ajunge în toate locurile de pe glob ar fi posibilă.

Ipoteza probabilității extrem de scăzute a unei pandemii a fost încorporată în deciziile private și publice referitoare la dimensionarea capacității de dotare cu medicamente și echipamente a unităților medicale private sau publice. Raționalismul constructivist a neglijat informația furnizată de istorie referitoare la probabilitatea deloc de neglijat ca o astfel de pandemie să apară în societatea omenească, globalizată sau nu. A fost o greșeală de gândire. Raționalismul utilizat în științele exacte a făcut enorm de mult bine societății. Când a fost împrumutat pentru a fi aplicat în științele sociale, unde este un intrus, raționalismul a devenit constructivist și a făcut numai rău.

 

Ce ar trebui să ghideze intervenția guvernelor și a băncilor centrale

 

Șocul asupra producției pe care îl produce distanțarea socială necesară pentru limitarea infecțiilor cu noul coronavirus pare foarte asemănător cu șocurile produse de oricare alt declanșator al unei recesiuni. Totuși, există o diferență majoră. În general, după cel de-al Doilea Război Mondial, au acționat trei tipuri de declanșatori: întărirea (sau înăsprirea) politicii monetare (recesiune condusă de cerere), schimbarea în anticipații (cerere) și șocuri în prețurile unor materii prime importante (ofertă). Recesiunile declanșate astfel au fost în cele din urmă rezultatul unor evoluții care au culminat cu formarea unor structuri economice (comportamente conectate între ele) devenite nesustenabile. Rostul acelor recesiuni a fost acela de a corecta structura economiei devenită nesustenabilă prin eliminarea comportamentelor devenite anacronice sau nesustenabile. Din această perspectivă, recesiunile au fost o formă de manifestare a principiului ordinii spontane.

Recesiunea produsă de distanțarea socială nu este nici rezultatul nici dovada că structura economiei mondiale devenise nesustenabilă la începutul anului 2020. Recesiunea declanșată de COVID-19 este, prin natura sa, diferită de celelalte. Ea nu este o manifestare a principiului necesității eșecului care duce la distrugere creatoare. Totuși, probabil că unele comportamente erau mai aproape de punctul de a deveni nesustenabile decât altele. De aceea, această recesiune ar putea ajusta sau chiar elimina în primul rând a acele elemente (comportamente) ale structurii care se apropiaseră cel mai mult de nivelurile sau de condițiile lor nesustenabile. Totuși, nimeni, persoană sau organizație (agenție guvernamentală, bancă centrală, guven), nu știe care sunt acele elemente. Decidenții de politici economice trebuie să înțeleagă că „mintea„ ordinii spontane, superioară oricărei alte minți, continua să opereze structura economiei la data la care a apărut șocul produs de virus.

Distincția aceasta este importantă pentru că ne ajută să înțelegem mai bine ce rol pot avea guvernele și băncile centrale (organizațiile) în evitarea unei depresii economice și în scoaterea economiei din recesiune. În acele cazuri în care recesiunile reprezentau o corecție spontană abruptă făcute de piețe pentru a transforma vechea și nesustenabila structură economică într-una nouă și sustenabilă, intervenția băncilor centrale și a guvernelor atenuau stresul economic prin facilitarea păstrării unor elemente neviabile ale vechii structuri economice. Acele organizații se opuneau temporar ordinii spontane. Putem presupune că, din această cauză, noua structură ce scotea economia din recesiune devenea sustenabilă pentru o perioadă mai scurtă de timp comparativ cu una care ar fi rezultat fără protejarea unor comportamente, industrii sau activități ce ar fi trebuit, conform ordinii spontane, să fie ajustate diferit.

La momentul apariției infecțiilor cu coronavirus, structura economiei era funcțională. De exemplu, spre deosebire de perioada de dinainte de 2008, economiile lumii nu erau, în general, caracterizate de dezechilibre largi. Recesiunea din 2008-2009, indusă de piață, a arătat comportamentele și relațiile dintre ele care deveniseră nesustenabile și a impus corecțiile. Recesiunea globală care a apărut în urma distanțărilor sociale impuse din necesutate de către autorități nu arată ce comportamente și ce legături dintre aceste comportamente deveniseră nesustenabile din perspectiva pieței. Guvernele și băncile centrale nu au cunoașterea necesară pentru a spune dacă o altă structură economică ar fi mai bună decât cea care fusese generată spontan de piețe și funcționase în plenitudinea ei până la momentul apariției șocului produs de noul coronavirus prin distanțarea socială la care a dus. Din acest motiv, este justificat ca măsurile pe care guvernele le vor lua să fie orientate atât spre evitarea, pe cât posibil, a deteriorării în continuare a acelei structuri economice care apăruse spontan, cât și spre crearea condițiilor de refacere a ei.

Având aceste clarificări, putem analiza ideile care s-au vehiculat în legătură cu modul în care ar trebui să intervină guvernele și băncile centrale. De data aceasta, în această recesiune, organizațiile numite bănci centrale și guverne, nu numai că nu trebuie să se opună ordinii spontane, ci chiar poate și trebuie să acționeze în același sens cu ea. Ideea cheie pe care o susțin este aceea că trebuie identificat efortul material, uman și financiar necesar pentru restabilirea comportamentelor și a relațiilor dintre acestea existente înainte de criză. Pentru ca această problemă să fie rezolvată corect este necesară aplicarea unor principii care să permită minimizarea costului suportului dat pentru refacerea în linii generale a singurei structuri economice autentice, și anume cea creată prin ordine spontană înainte de criză.

În primul rând trebuie recunoscut faptul că nu există o criză a capitalismului pe trei segmente, așa cum încearcă să argumenteze unii autori, și anume sanitară, economică și climatică (vezi Mariana Mazzucato, „Capitalism’s Triple Crisis”, https://www.project-syndicate.org/commentary/covid19-crises-of-capitalism-new-state-role-by-mariana-mazzucato-2020-03). Noul coronavirus nu scoate la iveală slăbiciunile capitalismului. Ceea ce scoate la iveală virusul criminal este tipul de raționalism pe care îl folosim ca să interferăm cu ordinea spontană pe care se bazează în mare măsură capitalismul ca mod de organizare a societății. Acest tip de raționalism este cauza ultimă a lipsei de pregătire materială a societății în fața unei pandemii, așa cum am arătat în prima secțiune. În consecință, singurele probleme care trebuie rezolvate sunt cea a crizei din sectorul sanitar și cea economică (recesiunea), astfel încât să putem reface, în liniile esențiale, structura economiei de la momentul apariției crizei. Problema reparării sistemului capitalist de către stat, este una falsă. În mod particular, problemele referitoare la climă înseamnă politici industriale care schimbă structura economiei plecând de la premisa că știm dinainte cine produce schimbările de climă și cu ce consecințe, ceea ce, din nou, este fals. Societatea capitalistă știe să inoveze, așa cum a demonstrat-o până acum și, în consecință, va rezolva și problema poluării (care nu este în mod necesar problema de climă) într-un mod sustenabil.

În al doilea rând, trebuie identificate cu claritate limitele în care băncile centrale și guvernele pot interveni. Rolul băncilor centrale este acela de a evita panica de pe piețele financiare. Panica poate distruge structura economiei existente în realitate înainte de șocul virusului, structură care, așa cum am arătat este singura viabilă, și pe care o cunoaștem doar parțial și doar intermediat de teorii economice. Pentru panica de pe piețele activelor sunt tipice vânzările masive. Se vinde orice activ financiar perceput ca riscant. Băncile centrale trebuie să cumpere active financiare pentru a opri panica. Singurul activ care are o relație constantă între randament și preț, atunci când este exprimat în el însuși, este banul: randamentul banului este zero și prețul său este egal cu unu. Din acest motiv, elasticitatea cererii de bani devine virtual infinită în momente de panică și duce la criza de lichiditate pe piețele activelor. Băncile centrale au datoria să mențină lichiditatea adecvată pe piața activelor prin extinderea cumpărărilor de active. În acest context, ideea că băncile centrale inundă piețele cu lichiditate, așa cum chipurile au făcut-o în criza din 2008, fără a o direcționa către „bune oportunități de investiții” trădează ideea raționalist constructivistă că banca centrală ar avea capacitatea de a alege câștigătorii. Banca centrală nu are această capacitate.

Guvernele au o capacitate limitată de intervenție dacă țin să nu producă inflații mari care pot ieși de sub control. Creșterea impozitelor nu este deloc o soluție, deși unii economiști sau politicieni se gândesc la ea, chiar dacă o exprimă doar timid prin referire la o taxă de „solidaritate”, care mai degrabă sună bine, decât produce efecte nete pozitive. Singura soluție viabilă implică și creșterea datoriilor publice și private. Totuși, această creștere poate fi limitată dacă guvernele aleg un criteriu corect care să le ghideze în extinderea subvențiilor. Pentru a fi mai clar, datoriile publice pot fi crescute până la nivelurile necesare pentru a prezerva structura economiei produsă prin ordine spontană înainte pandemie. Orice creșteri care rezultă din comportamente publice sau private oportuniste vor fi în contradicție cu scopul prezervării în linii generale a structurii economiei. Aceste comportamente vin de obicei de la politicieni, care doresc să arunce cu bani chiar și acolo unde nu este necesar, pentru a obține voturi sau pentru că se află sub imperiul emoțiilor, și de la antreprenori care, deși nu au probleme reale, încearcă să beneficieze de ajutoare, alături de cei care cu adevărat au probleme. Se vede deja o răspândire a acestor comportamente, care pun o presiune nenecesară enormă pe guverne.

Ar fi greșit ca ajutoarele guvernelor pentru firmele care nu mai pot opera din cauza distanțării sociale să fie acordate cu condiții atașate care ar altera structura economiei a cărei prezervare, în viziunea prezentată în acest articol, ar trebui să o țintească. Condiționarea subvențiilor de limitarea relației dintre firmă și acționariat (share buyback), de efectuarea de investiții viitoare în reducerea emisiilor de carbon sau în așa numita creștere economică inclusivă, cum propune Mazzucato (citată mai sus), ar putea produce efecte contrare celor vizate. De exemplu, creșterea economică inclusivă duce lipsă de o definiție unitară și, din acest motiv, există viziuni conflictuale referitoare la tipul de politici anti sărăcie, de la cele deliberat orientate în favoarea celor săraci, care este o viziune raționalist constructivistă, la cele liberare care consideră că ar trebui maximizată creșterea economică prin clarificarea drepturilor de proprietate, asigurarea stabilității macroeconomice, a disciplinei fiscale și a comerțului internațional liber, ceea ce ar aduce beneficii tuturor (pentru o analiză detaliată a acestor viziuni vezi, de exemplu, Ranieri și Ramos, „Inclusive Growth: Building Up a Concept”, International Policy Center for Inclusive Growth, Working Paper 104, March). Condiționările de tipul celor menționate nu ar fi în concordanță cu refacerea structurii economiei, pe care am acceptat-o ca singurul obiectiv global legitim al ajutoarelor, ci ar conduce la adoptarea unei structuri artificiale a economiei, odată ce criza sanitară și cea economică vor fi fost rezolvate.

Ceea ce ar trebui să ghideze guvernele ar fi un set de criterii care să asigure că atingerea scopului prezervării structurii viabile a economiei se realizează cu o creștere cât mai mică a datoriilor publice. Rezolvarea acestei probleme de optim nu înseamnă doar emiterea de datorie publică în volume compatibile cu restaurarea structurii pre-criză a economiei, ci și acceptarea ideii că revenirea în valuri a infecțiilor cu noul coronavirus ar putea fi un factor de creștere a datoriilor publice. În consecință, creșterea datoriilor pentru a finanța o distanțare socială adecavată, care chiar reușește să prevină revenirea infecției ar fi, în cele din urmă, un pas necesar chiar în sensul minimizării datoriilor publice.

De asemenea, guvernul ar trebui să creeze mecanisme care să asigure, alături de subvențiile publice, utilizarea rezervelor (economisirilor) private. Aceasta nu înseamnă confiscarea acestor economisiri prin impozite, ci limitarea subvențiilor publice la un nivel considerat acceptabil. De exemplu, plata unor indemnizații de 75 la sută din salariile angajaților din industriile afectate de distanțarea socială asigură menținerea potrivirilor dintre calificările cerute de activitatea unei firme închise pe perioada distanțării sociale și oferta de forță de muncă, odată ce firmele reiau activitatea. Similar, amânarea plății unor impozite sau a unor rate la bănci, sau garantarea de către stat a unor împrumuturi ajută firma să-și păstreze angajații, pentru a fi prezenți la reluarea activității. Aceasta este esențial pentru prezervarea structurii economiei. Între timp, rămâne pentru angajați să decidă dacă vor să utilizeze economisirile lor private pentru a-și menține în cvasitotalitate comportamentele anterioare de consum. De asemenea, rămâne la latitudinea firmelor să utilizeze din rezervele lor pentru a plăti salarii întregi pentru a se asigura că nu pierd forță de muncă în favoarea concurenței.

În fine, pentru ca implicarea rezervelor sectorului privat să fie complementară cu utilizarea banilor publici, aceste ajutoare (salarii reduse plătite de la bugetul public, amânări la plata ratelor dobânzilor, amânarea plății impozitelor etc.) ar trebui condiționate de atingerea unui grad minim de stres economic de către firme sau de către angajați. Acest principiu este utilizat deja în Europa în conceperea moratoriilor bancare (vezi, de exemplu, o sinteză referitoare la moratoriile bancare realizată de Cristian Bichi pe http://www.opiniibnr.ro/index.php/macroeconomie/380-coronavirusul-si-moratoriile-bancare-din-unele-tari-europene).

Dacă un grad mai mare de îndatorare publică este prețul ce trebuie plătit pentru a salva sectorul privat și a relua creșterea economică cu o structură economică validată de piață, atunci așa să fie.

 

O altă „scuză minunată pentru socialism global”

 

Există forțe în societate care nu numai că nu înțeleg că singura structură economică validă pe care o cunoaștem este cea creată de ordinea spontană, dar și militează pentru schimbarea ei, dar nu oricum, ci prin atacarea capitalismului. Aceste forțe sunt permanent active. Evenimente ca pandemia sau alte evenimente a căror magnitudine este amplificată cu mult efort material și propagandistic la nivel de „problemă globală”, dau apă la moară acestor forțe. Margaret Thatcher a spus cândva că „global warming provides a marvelous excuse for global socialism”. Se pare că și coronavirusul este exploatat de adepții socialismului în același scop. Argumentele lor supreme referitoare la instaurarea egalității sunt lăsate deoparte, pentru moment. Această capacitate a ideologilor socialismului de a se adapta prin exploatarea oricărui context în favoarea socialismului este de invidiat.

Adepții socialismului au abandonat ideea centrală, dar depășită de realități, a proprietății comune asupra mijloacelor de producție ca modalitate de înfăptuire a iluzoriei idei de egalitate economică, sau de justiție socială sau justiție distributivă după cum a mai fost denumită. Începând încă din anii 1960, mergând în forță prin anii 1970 și 1980, ideea de a realiza egalitatea prin instituirea proprietății comune asupra mijloacelor de producție a fost înlocuită cu ideea de a realiza justiția socială prin redistribuire, concret prin confiscarea veniturilor celor cu venituri mari prin creșterea masivă a impozitelor. Așa s-a ajuns la o creștere rapidă a ponderii cheltuielilor sociale în PIB începând încă din anii 1960.

Astăzi, din nou, adepții ideilor socialiste strâng rândurile. Obiectivul este aceeași iluzie a egalității sociale. Propaganda lor exploatează nenorocirea pe care o cauzează infectarea masivă a populației cu noul coronavirus. Ideea centrală este aceea că dacă cineva poate să facă ceva în lupta împotriva virusului ucigaș, acela este guvernul, sau statul, cum mai este adesea numit, deși de aici derivă o serie de confuzii binevenite ideilor socialiste. În subsidiar, există ideea că piața nu ar putea să facă ceva pentru a combate virusul sau, prin inducție, vreo nenorocire similară.

În aceste zile, precum și în cele ce vor urma, se va da o luptă imensă pentru a proiecta statul și instrumentele sale coercitive ca singura soluție de dorit. Se va da o luptă aprigă pentru a convinge populația că există o mare alegere în fața sa: pe de o parte să aleagă un stat care este implicat în domeniile cheie, acolo unde se furnizează medicamente, pentru a începe cu ce este astăzi cel mai important, energie, locuință, bunuri de primă necesitate. Pe de altă parte, să aleagă mai mult liberalism, cu consecința unor sincope în situații critice. În legătură cu acest din urmă aspect va apărea din ce în ce mai des ideea că modul de viață capitalist este nesigur și este de vină pentru nenorocirile de genul prezentei pandemii. Am arătat în prima secțiune că nu capitalismul și democrația liberală favorizează astfel de nenorociri, ci raționalismul constructivist, care este natural socialismului, dar care a infectat și capitalismul, mai ales prin erodarea liberalismului.

Când vrem să analizăm și să înțelegem procesele sociale, ideea că omul nu poate cunoaște circumstanțele care acompaniază deciziile sale ar trebui să ghideze permanent gândirea noastră. Trebuie să înțelegem că același principiu se aplică și grupurilor de oameni, inclusiv partidelor politice, guvernelor, parlamentelor etc. Acest principiu al cunoașterii limitate a circumstanțelor particulare ar trebui să fie permanent treaz în mintea noastră, pentru a împiedica transformarea unor probleme sau a ceea ce este larg perceput ca probleme în motive extraordinare pentru noi inginerii sociale.

Socialismul constituie un exemplu de inginerie socială care nu a adus nimic bun. Nu a putut aduce nimic bun pentru că nu putea să inoveze. Iar inovația a dispărut în socialism pentru că în locul concurenței a fost introdus planul centralizat, conceput de un grup de oameni care credeau că pot avea cunoașterea tuturor circumstanțelor particulare în care acționează indivizii, ceea ce este imposibil. Capitalismul inovează pentru că permite concurența. El, capitalismul bazat pe libertatea de întreprindere va găsi soluțiile optime pentru a reduce poluarea prin progres tehnologic în timp ce va permite și continuarea creșterii economice. Acest tip de capitalism va reuși să producă tot ce este necesar pentru o viață mai bună. Și va face acest lucru cu atât mai bine cu cât mai repede vom găsi soluțiile pentru ca elita conducătoare și elitele din științele sociale să-și revizuiască „aroganța fatală” reprezentată de raționalismul constructivist.

Menținerea libertății piețelor este esențială. Când are nevoie de măști, de aparate de testare, de dezinfectanți eficienți etc., statul îi cumpără de la antreprenorii care le-au inventat și produs. Aceste producții apar pentru că există libertatea de a concura, concurența creând stimulentele pentru permanentul progres făcut prin inovare. În producția de hârtie igienică există concurență nelimitată. Criza de hârtie igienică s-a rezolvat într-o săptămână. În producția de biocide și alte materiale similare există, în mod justificat, reglementări care fac concurența mai dificilă. Din acest motiv, răspunsul pieței a fost mai lent. Nu critic precauția existentă în reglementările referitoare la produsele toxice, ci doar folosesc exemplul pentru că este foarte actual și cunoscut și slujește bine ideea că acolo unde este posibilă, concurența trebuie lăsată să lucreze.

În aceste vremuri ar trebui să fim mult mai vigilenți referitor la ce se întâmplă cu democrația liberală din societățile occidentale și la cum se propagă influențele adverse, mai ales împotriva liberalismului. Nu trebuie să uităm niciodată concluzia lui Hayek conform căreia „’Emergencies’ have always been the pretext on which the safeguards of individual liberty have been eroded”. Nu trebuie să uităm nici îndemnul Regelui Mihai I referitor la lupta continuă pentru libertate. În fine, nu ar trebui să uităm îndemnul lui Vegetius (Igitur qui desiderat pacem, praeparet bellum), prescurtat în sintagma Si vis pacem, para bellum! (https://en.wikipedia.org/wiki/Si_vis_pacem,_para_bellum)

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Lucian Croitoru

Lucian Croitoru

Consilier guvernator, Cancelaria BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori