Există o realitate a mediului de afaceri, care este în stare să exercite presiuni susținute pentru privatizarea profiturilor și pentru socializarea pierderilor. Și mai există și o realitate a publicului larg, care dorește cu disperare să audă povești nemuritoare despre prosperitate obținută fără sacrificii.

Problema cu toate acestea este că sunt paralele cu realitatea economică, care are la bază câteva principii neschimbate în timp:

  1. resursele sunt limitate și întotdeauna poți obține ceva doar sacrificând altceva (ceea ce economiștii numesc “cost de oportunitate”): dacă mi-am cumpărat bicicletă, nu mai am bani pentru televizor; dacă am mărit nejustificat de mult salariile bugetarilor, nu mai am bani pentru investiții etc.
  2. nu există “prânz gratuit”: pentru orice consum eu fără să plătesc, altcineva va trebui să plătească (bugetul – adica toți contribuabilii, banca – adică toți deponenții, urmașii mei etc.)
  3. într-o economie de piață, statul are datoria să salveze pe fiecare cetățean, dar nu are datoria să salveze vreo întreprindere, mai ales una privată.
  4. ceea ce le este permis economiilor dezvoltate/deținătoare de monedă de rezervă internațională nu le este permis economiilor emergente/nedeținătoare de astfel de monedă.
  5. nimeni nu va fi dispus să te ajute până nu va vedea că ești dispus să te ajuți singur. Solidaritatea pe care o aștepți de la alții trebuie să o demonstrezi în primul rând la tine acasă.

Pentru a fi corecți, trebuie să spunem că aceste principii au cam fost abandonate pe întregul mapamond, ceea ce nu demonstrează altceva decât degradarea morală și intelectuală a generațiilor contemporane. Dar realitatea economică – bazată pe principiile de mai sus – se va impune întotdeauna, spre nemulțumirea celor care au ignorat-o.

A fost suficientă o îndulcire a regulilor de către Comisia Europeană și de marile Bănci Centrale ale lumii, pentru a induce în rândul publicului și a decidenților români o triplă iluzie:

  1. că nivelul deficitului bugetar și al îndatorării nu mai contează;
  2. că există bani din abundență pentru a finanța un deficit bugetar oricât de mare;
  3. că România ar putea accesa fără probleme și fără condiționalități respectivii bani.

Prima iluzie este demontată de faptul că, aflându-se din aprilie anul curent sub Procedura de Deficit Excesiv, România va trebui să producă până în septembrie un document credibil, în care să arate Comisiei Europene care sunt măsurile concrete pentru aducerea deficitului bugetar sub 3 la sută din PIB în decurs de trei ani. Acest lucru nu este compatibil cu filozofia “dezvoltare fără ajustare”, care pare a ghida gândirea politicienilor români.

A doua iluzie e contrazisă de fuga capitalurilor dinspre piețele emergente înspre piețele dezvoltate, care a atins până în prezent peste 100 miliarde de dolari și care are toate șansele să se amplifice.

A treia iluzie este infirmată de faptul că FMI acordă credite ieftine numai însoțite de condiționalități (există și două facilități fără condiționalități atașate, dar pentru sume mici, din care România ar putea trage maximum un milliard de dolari). Orice program de asistență solicitat Comisiei Europene pentru sume mari ar implica, probabil, participarea Fondului (și condiționalitățile atașate). Iar de pe piețele private ne putem împrumuta la costuri acceptabile doar atâta timp cât agențiile de rating nu ne retrogradează sub investment grade (o decizie clară a Guvernului privind creșterea din septembrie a pensiilor va fi elementul hotârâtor în această privință).

Astăzi, România este în situația unei familii care dorește să-și cumpere mașină, mobilă și bunuri electrocasnice, dar nu are bani proprii nici pentru plata facturilor de întreținere. Mai mult, nici nu are vreun plan propriu de strângere a curelei și așteaptă ca altcineva să vină cu un astfel de plan. Aceasta este realitatea economică, singura care contează.

Discuția privind ieșirea din criză este complicată în România de faptul că, timp de treizeci de ani, partidele politice au întreținut în rândul electoratului iluzia că se poate avea, în același timp, un stat al bunăstării precum în UE (care presupune cheltuieli bugetare de circa 45% din PIB) și un stat minimal precum în SUA, cu impozite mici și nenumarate scutiri și exceptări de la plata (ceea ce presupune venituri bugetare de sub 30 % din PIB). Această iluzie a ajuns la scadență. Dacă vor să contribuie cu ceva la rezolvarea actualei crize economice, partidele ar trebui să se prezinte la alegeri cu programe bazate pe doctrină: social-democrații să promită un stat al bunăstării, dar bazat pe impozite mult mărite și pe eliminarea scutirilor și exceptărilor, iar liberalii să promită un stat minimal, dar în care fiecare să se descurce singur, fără a aștepta prea multe de la stat. Numai așa vom putea ști, cu adevărat, ce preferă românii.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Valentin Lazea

Valentin Lazea

Economist șef al BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Cele mai citite

Autori