Recentele discuții, din aprilie 2020, dintre Miniștrii de finanțe au reliefat – din nou – lipsa de solidaritate de care dau dovadă statele europene atunci când se confruntă cu o criză. Fie că vorbim de invadarea Crimeei de către Rusia, de criza refugiaților din Orientul Apropiat, de încălzirea globală sau de pandemia Covid 19, Europa reacționează lent și cu măsuri insuficiente, și acelea smulse cu forcepsul în urma unor negocieri interminabile. Această stare de lucruri nu ar trebui să mulțumească pe nimeni din cadrul electoratelor, dar ea este menținută și chiar amplificată de existența unor linii roșii (restricții auto-impuse), așa cum vom arăta în continuare.

Pachetul de ajutorare economică inter-statală convenit recent a fost prezentat ca un mare succes. În realitate, el nu constituie mai mult decât o frunză de ficus menită să acopere rușinea impotenței liderilor europeni de a găsi un numitor comun (altul decât cel mai mic numitor comun). Pachetul cuprinde trei elemente și anume:

- 240 mld euro (cu posibilitatea de a fi crescute până la 400 mld euro) sub formă de linii de credit precauționare, fără condiționalități atașate, destinate cheltuielilor de sănătate până la echivalentul a 2% din PIB al fiecărui stat membru, provenind de la ESM (Mecanismul de Stabilitate European). Atenție: cuvintele-cheie sunt “credit” (cu alte cuvinte acești bani vor trebui rambursați) și “fără condiționalități” (ceea ce înseamnă o pervertire a rolului ESM, care ar trebui să funcționeze ca un FMI European, adică să împrumute bani condiționat de înfăptuirea unor reforme).

- 200 mld euro strânși din piață, folosind o garanție de 25 mld euro de la Banca Europeană de Investiții (așadar cu un leverage – efect de pârghie – de 8:1), destinați menținerii în funcțiune a IMM.

- 100 mld euro, strânși din banii de rezervă ai Comisiei Europene, pentru plata șomajului tehnic în cadrul programului SURE (Support to mitigate Unemployment Risks in an Emergency).

Dimensiunea întregului pachet, de 0,54 trilioane euro, pălește însă în comparativ cu ceea ce se așteaptă de la Banca Centrală Europeană, respectiv cumpărarea de active (îndeosebi titluri de datorie publică) de 1,1 trilioane euro. Aceasta lasă din nou banca centrală în calitate de agent cvasi-fiscal, expusă la riscuri atâta timp cât Uniunea Europeană nu reușește să definească o politică fiscală comună. Iar cauza pentru această nereușită o constituie egoismele naționale, care își auto-impun linii roșii peste care nu vor să treacă cu nici un chip.

Linii roșii ale statelor indisciplinate fiscal din Sudul Europei

Aceste state, în frunte cu Italia și Spania, ar dori să primească ajutor sub formă de granturi sau, în cel mai rău caz, sub formă de credit fără condiționalități atașate. Așa cum spunea premierul Giuseppe Conte, astfel de condiționalități ar fi inacceptabile pentru poporul italian și ar reprezenta un stigmat nemeritat într-o situație economică generată de un factor extern (o pandemie).

Dacă însă vom analiza situația la rece, fără vreun parti-pris, vom constata că:

- condiționalități venite din exterior ar trebui să fie acceptate, ba chiar dorite de state slabe, incapabile altminteri să genereze voința politică internă pentru reforme de profunzime;

- chiar dacă pandemia este un factor exogen, poziția fiscală diferită a statelor la momentul confruntării cu aceasta este rezultatul (lipsei) reformelor întreprinse de la precedenta criză, iar aici statele sudice nu prea au cu ce se lăuda;

- condiționalități care să pună economia statelor sudice pe o traiectorie sustenabilă sunt dovada cerută, pe bună dreptate, de statele din Nord, că banii lor nu se vor risipi inutil într-un alt ajutor care va lăsa lucrurile neschimbate.

Departe de a reprezenta un stigmat, linii de credit preferențiale, dar cu condiționalități atașate, emise de ESM în calitate de FMI European ar trebui să constituie calea normală       pentru întărirea solidarității europene și o precondiție a federalismului fiscal. În lipsa acestor condiționalități, să nu ne mirăm că neîncrederea persistă și că nu avem transferuri fiscale intra-europene pe scară largă.

În paranteză fie spus, o altă doleanță – nu chiar o linie roșie – a statelor indisciplinate fiscal din Sud a fost o relaxare a criteriilor din Pactul de Stabilitate și Creștere (SGP), urmărită cu atenție și de state indisciplinate fiscal din Est, precum România. Dacă o asemenea măsură a fost acceptată de statele din Nord, aceasta are un caracter temporar (pâna la trecerea crizei, pentru a nu lăsa, din nou, politica monetară singură în lupta cu criza) și asimetric (în sensul că doar statele care dispun de spațiu fiscal sunt lăsate să îl exploateze). Dovada că așa stau lucrurile o constituie mărimea diferită a impulsurilor fiscale: 4% din PIB în Germania și 1,5% din PIB în Olanda, dar mai puțin de 1% din PIB în Italia și Spania. Și este normal să fie așa: calea spre federalism fiscal european solicită mai multă disciplină, nu mai puțină și, ca atare, Pactul de Stabilitate și Creștere ar trebui întărit (și nu slăbit, așa cum speră unii pe la noi).

Revenind la linia roșie a neimpunerii de condiționalități, să menționăm că guvernul italian amenință că, dacă această doleanță nu va fi respectată, poporul va aduce la putere forțe anti-europene, care vor pune în pericol întregul Proiect European. Dar oare nu am mai avut o situație asemănătoare în Grecia, cu retorica lui Tsipras de a scoate Grecia din zona euro dacă suveranitatea elenă va fi încălcată, domolită instantaneu în momentul în care a contemplat abisul în care ar fi aruncat țara o astfel de măsură? Și dacă vreun politician italian ar fi suficient de inconștient pentru a-și duce la îndeplinire o amenințare similară, nu este aceasta o lecție amară prin care tebuie să treacă o țară pentru a le arăta celorlalte limitele suveranismului?

Linii roșii ale statelor disciplinate fiscal din Nordul Europei

Statele frugale din Nord se opun cu vehemență creșterii bugetului multi-anual al Uniunii Europene deoarece nu vor să contribuie mai mult la pușculița comună. Este o linie roșie la fel de absurdă, deoarece la o analiză mai atentă rezultă următoarele:

- toate noile provocări apărute în ultimii ani găsesc un răspuns mai eficient la nivel comunitar, decât la nivel de state luate individual. Oricât de disciplinate fiscal ar fi acestea, ele nu pot acoperi, singure, întregul spectru de amenințări. Astfel, Germania ultra-pacifistă ar trebui să plătească statelor (Franța, Spania) dispuse să trimitătrupe combatante în locul ei. Olanda, aflată în permanent pericol de inundație din cauza încălzirii globale, ar trebui să plătească unor state precum Polonia sau România pentru diminuarea poluării cauzate de carbune. Austria, aflată pe ruta emigranților din Africa și Asia, ar trebui să plătească Italiei             și Greciei pentru adapostul pe termen lung oferit acestora. Și exemplele ar putea continua la infinit;

- creșterea bugetului comunitar (de la 1 la sută din PIB la minimum 3-4% din PIB) nu este obligatoriu să rezulte într-o creștere a contribuției nete a statelor donatoare, față de momentul actual. Pur și simplu, s-ar putea concepe aranjamente prin care atât sumele vărsate la, cât și sumele primite de la bugetul comunitar de către fiecare stat să poată crește pari passu. În același sens, noile contribuții la bugetul comunitar nu ar necesita impozite noi, ci pur și simplu, transferul atât al unei porțiuni din venituri, cât și al unei porțiuni din cheltuieli, de la bugetul național la bugetul comunitar. De exemplu, dacă se constată că lupta contra încălzirii globale se face mai bine de la nivel comunitar, atât veniturile, cât și cheltuielile aferente acestui domeniu, cuprinse astăzi în bugetele naționale, ar putea fi transferate în bugetul UE.

Linii roșii ale tuturor statelor

Există o linie roșie la care nici un stat european nu vrea deocamdată să renunțe și aceasta se referă la suveranitatea fiscală absolută, adică pretenția de a stabili nivelul impozitelor și taxelor fără corelare cu nivelurile din alte state europene. Cel puțin pentru marile impozite (impozit pe venit, impozit pe profit, TVA, CAS) aceste niveluri ar trebui, dacă nu unificate, cel puțin armonizate în niște intervale foarte strânse. Pentru unele state din Est, precum România, o astfel de măsură ar echivala, pe termen scurt, cu o pierdere de atractivitate (căci prin ce altceva este atractivă România, decât impozite scăzute și salarii mici?). Dar pe termen lung, o astfel de armonizare ar fi inclusiv în beneficiul României, deoarece ar obliga-o să caute surse noi de competitivitate (infrastructură, educație, cercetare-inovare), dincolo de “arma săracului” reprezentată de impozitele scăzute. Desigur, unele impozite mai puțin importante (impozitul pe avere, redevențe etc) ar putea rămâne la nivel statal, precum se întâmplă și în Statele Unite ale Americii. Ideea este ca solidaritatea europeană să nu fie subminată de bănuiala de dumping fiscal, care, să recunoaștem, nu este lipsită de temei.

Dar adevărata linie roșie, care va constitui și testul de maturitate al clasei politice europene, este imposibilitatea respingerii bugetelor naționale de către organismele comunitare (Comisia Europeană, Parlamentul European), chiar și atunci când ele vin în contradicție flagrantă cu regulile stabilite de comun acord. Pentru ca această respingere să devină posibilă, va trebui ca guvernele naționale să accepte un transfer de suveranitate fiscală dinspre nivelul statelor înspre nivelul Comisiei Europene (acest transfer există pe hârtie, dar numai într-o formă embrionară și niciodată pus în practică). Mai mult, factorii de decizie politică de la nivel statal vor trebui să accepte ca metoda de conducere inter-guvernamentală, utilizată în prezent (în care șefii de stat și de guvern decid, în ultimă instanță, ce poate fi făcut și ce nu, mereu cu un ochi la reacția propriilor electorate), să fie înlocuită cu metoda de conducere intra-comunitară (în care ultimul cuvânt aparține Comisiei Europene). Cu alte cuvinte, ca atunci când intervine o dispută între șefii guvernelor german, olandez, italian și spaniol (de exemplu), să existe o instanță superioară (Președintele Comisiei Europene) care să tranșeze disputa în interesul Uniunii Europene ca întreg, și nu a constituentelor naționale separate. Numai așa butada unui Președinte American din secolul trecut (“Cui trebuie să îi telefonez dacă vreau să vorbesc cu Europa?”) va căpăta un răspuns clar.

Articol redactat în 15 aprilie 2020

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Valentin Lazea

Valentin Lazea

Economist șef al BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori