„Responsabilitatea începe prin a vedea lucrurile așa cum sunt

nu așa cum ne-ar plăcea să fie”

-  Charles Michel -

 

Trăim o combinație complexă de fenomene, după unii devastatoare pentru lumea economică și socială. Atributele care se dau actualei crize ne înfioară, ea este fără precedent, profundă și abundă în incertitudini. Ea a exacerbat mai mult decât punctele slabe ale țărilor, ale regiunilor și ale populațiilor fragile, le-a atacat călcâiul lui Ahile. Orice însănătoșire, din orice domeniu al activității umane, este acum legată biunivoc de evoluția luptei împotriva Covid-19 și succesele ce vor fi repurtate vor constitui victoria împotriva unui dușman nemilos şi nevăzut, după cum ne spun, cu repetiție, toți specialiștii acestei lumi. Nota de optimism, care străbate perioada de după trimestrul III al anului 2020 cu privire la creșterea economică, nu se referă la plasarea ei în teritoriul pozitiv, ci la descreșteri mai mici față de așteptări. Puterea acestei „redresări” rămâne încă incertă, inegală și incompletă, tocmai din cauza combinației de fenomene amintite mai sus. Dacă ajungem să pledăm că atât cauza, cât și efectul sunt structurale, lucrurile nu mai sunt simple pentru a fi soluționate. Dacă adăugăm că am ajuns aici și din cauza unei cauze endogene noi, lucrurile devin și mai complicate. Ca urmare, responsabilitatea trebuie să pornească de la realitatea obiectivă a acestui prezent, deja cu mult diferită de cea de acum aproximativ nouă luni.

1. Din punctul de vedere al analizei cine - ca țară - a intrat în criza pandemică mai pregătit sau mai puțin pregătit, lucrurile sunt cunoscute. Dacă adresăm întrebarea cu referire la ce instituții au contribuit imediat, cu măsuri de succes, la debutul crizei pandemice, atunci răspunsul este sistemele financiare, iar în cadrul lor, în special, cele bancare au fost cel mai bine pregătite. Şi aceasta, datorită creșterii rezilienței lor, la care s-a lucrat cu seriozitate imediat după criza financiară trecută. Este partea din arhitectura omenirii care a învățat ceva din lecțiile crizei financiare, în vreme ce partea executivă, privită ca un rezultat al democrației politice, a rămas în urmă. Despre această parte nici nu mai trebuie să amintim. Doar poate, gândindu-ne la mesajele foştilor președinți ai BCE – J.-C. Trichet, M. Draghi –, respectiv că „implicarea guvernelor prin politicile fiscale trebuie să fie mai substanțială”. Un mesaj rămas şi acum de actualitate pentru prezentul nostru atât de complicat.

Guvernele au reacționat, ce-i drept, dar după cum au dispus de spațiu fiscal, influențat fie de cota din PIB alocată pentru depășirea crizei pandemice și economice, fie de îndatorarea netă. Băncile centrale, din punctul de vedere al instrumentelor folosite în calibrarea mandatelor lor la noua realitate, cu rezultate incontestabile (pe cât de contestate de unii și alții), au intrat deocamdată și din nou în complicațiile expansiunii bilanțurilor proprii. În plus, ele studiază și caută să-și asume, adițional mandatului de stabilitate a prețurilor, implicarea în problematica inegalității, a schimbărilor climatice și digitalizării. Această implicare răspunde, de fapt, abordării structurale a noi realități, de care aminteam mai sus. Ca urmare, stabilitatea prețurilor este privită prin vectorii care urmează să caracterizeze viitoarea creștere economică post pandemie, dar cu elemente de pandemie incluse.

După toate aprecierile, răspunsul guvernelor și al băncilor centrale la pandemie și efectele ei economice a fost unul bun, pe măsura momentului, dar fără să se știe, încă, dacă anvergura stimulentelor fiscale și monetare alocate deja va fi suficientă pentru o redresare robustă. În acest caz, o altă necunoscută de luat în seamă este perioada în care necesitatea lor rămâne validă. Cuantificările rezultatelor „redresării” observate sunt pendinte de CÂT și până CÂND stimulentele menționate sunt necesare și, ca urmare, redresarea rămâne caracterizată ca lipsită de forță în a răspunde unei dispersii structurale naționale și geografice adecvate (Comisia Europeană, FMI).

Lumea însă nu stă pe loc, guverne și mediul de afaceri trec spre valorificarea oportunităților crizei, cea mai importantă și necesară fiind restructurarea economiilor, în armonie cu vectorii benefici deja lansați, spre care se orientează stimulentele naționale și/sau atrase, prezente și viitoare (credite, granturi), focalizate administrativ. Problema care rămâne, cam peste tot în lume (cu excepția implicărilor FMI mai rapide, fie în vărsăminte sau în reducerea datoriilor unor state devenite extrem de vulnerabile), este cea a momentului când accesul la resursele atrase va deveni posibil (în cazul României, facilitățile de la UE, din programul de redresare și bugetul multianual 2021-2027). Grija viitorului rămâne povara datoriilor și pericolul inflaționist.

Perspectivele și interesul pentru relansarea economiilor, încă din perioada debutului manifestării crizei pandemice, se văd din analizele de constatare a efectelor generale și specifice ale închiderii economiilor naționale asupra lanțurilor de aprovizionare și a schimbărilor în importanța ramurilor economice naționale, aflate inclusiv sub impact extern. Ca și natura umană, procesele de adaptare sunt deja vizibile, în primul rând din inițiativa mediului de afaceri, chiar dacă sunt modeste în sensul recuperărilor. Aceste adaptări scot în evidență și mai bine ierarhizarea nouă spre care se îndreaptă structurile economice, respectiv diferențierile de comportamente ale diferitelor ramuri economice, ca răspuns la măsurile minime de protecție față de coronavirus și așteptarea vaccinului tămăduitor.

Diferențierile sunt multiple, primul accent căzând pe sistemele de sănătate. Presiunea creată de Covid-19 a însemnat intrarea acestora într-o activitate febrilă – oameni și echipamente de specialitate – cererea crescând pentru forță de muncă (doctori, asistente, cei care au asigurat serviciile spitalicești: aprovizionare, stocare, dezinfecții, curățenie etc.), legăturile cu serviciile de ambulanțe, comunicațiile între instituțiile responsabile și între acestea și populație. Consumurile în creștere pentru medicamente, consumabile, echipament de protecție, aparatură de testare, echipamente de supraviețuire etc. au depășit rezervele existente inițial, și așa insuficiente. Refacerea și suplimentarea acestora față de necesitățile în creștere, prin intervenții guvernamentale constând în achiziții rapide, au menținut în viață nu numai oameni, ci și capacități de producție interne și externe. Funcționarea acestora a evidențiat armonizarea cu măsurile de protecție, în redefinire și în creștere, față de standardele cunoscute și la măsurile de reziliență pentru viitor. Serviciile colaterale/auxiliare, ca cele de transport al necesarului de utilităţi pentru funcționarea spitalelor, au rămas active, deși ele, la rândul lor, au fost afectate de coronavirus. Toate aceste servicii s-au autoindus într-o nouă competiție, determinată de cerere, de urgență și viteză.

În timp ce sistemul sanitar a fost nevoit să funcționeze la capacitate cu eforturi pentru supracapacități temporare pe măsura îmbolnăvirilor, închiderea economiilor, dispusă administrativ pe considerentul protecției omului și salvării acestuia, a avut de ales între decizia totală de închidere și cea parțială, în funcție de trecerea de la starea de urgență la cea de alertă și a evoluției măsurilor de relaxare. Prima concluzie este că restructurarea cererii de consum a reordonat ramurile economice din punctul de vedere al importanței, iar stimulentele și relaxările fiscale au determinat și o ordine a redresării lor. Ramurile economice care nu au depins de necesitatea de contacte personale par să-și revină mai repede, faţă de cele mai dependente chiar de măsuri mai performante de control al virusului, după cum economiile intensive în logistică, producție și construcție au avut o revenire mai bună. În aceeași măsură, activitățile colaterale care le servesc vor fi şi ele stimulate, dar numai în măsura comenzilor certe. Un caz este cel al transporturilor terestre, aeriene și maritime/fluviale, unde angajații nu mai sunt plătiți cu salarii constante, ci pe baza veniturilor din contractele angajate, serviciu executat – cotă din venitul încasat. Diferențierea se manifestă și pe țări, indiferent de performanța serviciilor de sănătate publică în vreme de pandemie, dar și după modul specific în care unitățile de producție își asigură complementar măsuri de protecție a angajaților.

Succesul în redresare ar fi bine să fie măsurat prioritar cu indicatorii de șomaj și rata angajărilor, având în vedere preocuparea pentru revenirea asigurării de venituri din activități economice și nu din subvenții de întregire (în unele cazuri, de la zero) temporară și proporțională, cum se întâmplă în cazul șomajului tehnic. Șansa șomajului structural constă în oferta și dinamica redresărilor pe ramuri, în ordinea lor prioritară, cu reconfigurarea impactului de tracțiune al acestora asupra celorlalte ramuri. Una din spețele interesante este dezvoltarea determinată de pandemie a e-comerțului, firmele din domeniu atrăgând multă forță de muncă din comunitățile locale pentru pregătirea documentară a comenzilor, manevrarea stocurilor, ambalarea și transportul fizic, încărcarea expedierilor etc. Un factor stimulativ pentru producție și reangajări este cel al scăderii până la eliminare a stocurilor din unele sectoare, penuria readucând la alt nivel reluarea activităților cu impact asupra angajărilor, în sectorul privat, în primele etape ale pandemiei disponibilizările fiind totale și fără plăți compensatorii. În acest mod, se întrevede revigorarea lanțurilor de aprovizionare, care vor suporta restructurări față de noile concentrări ale cererii și surselor de ofertă, a modalităților de transport mai sigure din punctul de vedere al sănătății, care vor determina și scurtări de distanțe. În industria turismului, care a produs dificultăți transporturilor aeriene, șansa revenirii constă în restructurarea fluxurilor de vizitatori, a accesibilității destinațiilor cu automobile personale etc.

Lăsând însă la o parte restructurările din economiile naționale cauzate de un virus şi „ajutate” inițial de măsurile administrative luate apoi de guverne, bine ar fi dacă stimularea în continuare, împreună cu resursele mediului de afaceri, vor urma direcțiile cele mai bune. Adică pentru o economie sustenabilă și competitivă. Totuși, în acest context, perspectivele economiei globale trebuie legate și de alte efecte, mai adânci, pe care măsurile de restrângere cauzate de pandemie le-au avut asupra socialului. Şi, de aici și asupra culturii de consum, cu impact asupra ofertei. Dar impactul asupra socialului nu vine numai de la coronavirus, ci și din trecutul său destul de zbuciumat. Globalizarea și creșterea economică din anii ’80, până la criza financiară, au îmbogățit practic pe cei care erau deja bogați, creșterea veniturilor lor lăsând în urmă clasa mijlocie și pe cei săraci. Delocalizările din motive de costuri reduse ale forței de muncă au adăugat fenomenului de inegalitate pe cel al șomajului, iar finanțarea pentru programele sociale a scăzut relativ, accentuând fenomenul de pauperizare.

Ceea ce s-a întâmplat, sintetizează Nancy Birdsall[1], este că societatea umană a tranzitat de la o creștere economică multilaterală spre o stare bolnăvicioasă, iar durerile produse asupra socialului nu sunt numai economice, ci și psihologice. De asemenea, „inversarea norocului”, cum am spune, nu poate să nu aibă efecte politice, posibil dintre cele mai tumultoase, accentuate de vizibila restrângere a drepturilor omului prin măsurile de stăvilire a răspândirii noului coronavirus. La vulnerabilitățile economice, la care sunt expuse populații întregi, se adaugă în acest mod cele de comportament social, care nu pot fi excluse din așteptările economiștilor. În fapt, ne confruntăm cu adevărul că vindecarea bolii a devenit mai problematică decât boala în sine.

Izolarea de azi, în carantină acasă sau instituțională, sau distanțarea socială (termen tot mai greu de acceptat!) au în spate foarte multe studii (printre autorii lor menționăm pe Garrido et al., 2013; Pagel & Choukèr, 2016, Cacioppo & Cacioppo, 2014, din cele citate de Patrick Fagan[2]), privind efectele, absolut demobilizatoare în așteptările noastre privind capacitatea socialului de a contribui la o creștere economică sustenabilă, când sănătatea lui mentală poate fi în declin. Lista „deranjamentelor” produse este lungă – depresie, oboseală, nervozitate, lipsa somnului, stres, schimbări neurocognitive, sensibilitate crescută la pericole, agresivitate, disconfort fizic, scăderea imunității, greutate în gândire și vorbire, pierderea comportamentului social etc. Să ne gândim ce impact pot avea toate acestea asupra relațiilor profesionale sau a găsirii unui loc de muncă, când ești sau nu supus unui control de specialitate. Să mai adăugăm frustrările legate de restrângerea libertăților individuale, sever declanşate de atacul din 11 septembrie 2001, din motive de terorism, accentuate de măsurile împotriva răspândirii coronavirusului și efectul lor agresiv în stradă.

Se pare că, deocamdată, această parte de afectare a ființei umane, respectiv a potențialului ei de a munci, de a fi educată, încă nu face parte din viitorul model de dezvoltarea economică în construcție, dar ea nu trebuie să lipsească. Deocamdată, din aceste motive, liniștea socială este brăzdată de revolte în care autoritățile trebuie să readucă echilibrul înțelegerii limitelor noii libertăți funcționale ale individului. Procesul a devenit mai greu de stăpânit. Calitatea comunicărilor guvernamentale și ale media, știrile, care baleiază între obiectivitate/realitate și conspirație, produce efecte cu turnură certă de inducere de temeri și panică. Devine absolut necesară reorganizarea muncii în toate sectoarele, de la educație la asigurarea accesului consumatorului la bunuri și servicii, astfel ca încrederea în siguranța fiecărui loc de învățare, pregătire profesională, de muncă pentru venituri să revină fără suspiciuni. Această reorganizare va presupune și modificări în criteriile și atribuțiile ocupaționale, după cum în alte profesii ele vor fi accentuate, cu repercusiuni legale și economice. Ca urmare, chiar funcționarea pieței muncii, a celei de recalificare va cunoaște reforme serioase. În toate spețele economice și cele ale forței de muncă vor plana, așa cum se prezice, norii pandemiilor viitoare pentru care trebuie să fim pregătiți, prin asumarea lecțiilor răspunsului la criza Covid-19.

2. La întrebarea care trebuie să fie orientarea relansării, fie prin flerul mediului de afaceri, fie prin intervenția statului acolo unde dorește ca greutatea datoriilor contractate de la începutul pandemiei să nu cântărească prea mult în timp, răspunsul este recalibrarea politicilor publice, fiscale și monetare, pentru o dezvoltare sustenabilă, în parametrii noului normal, impus de restructurările din toate domeniile vieții sociale și economice determinate de factorul endogen reprezentat de coronavirus. Privind însă la căile revenirii la dezvoltare, pandemia ne-a găsit deopotrivă și nepregătiți, dar și pregătiți. Aici nu ne referim la pozițiile fiscale ale țărilor sau la anduranța sistemelor de sănătate subfinanțate, ci la orientări apărute după criza financiară încoace, puse în dezbateri serioase, ca eficientizarea vieții economice și a guvernanței, curățirea mediului de poluare, toate sprijinite de un avans major în tehnologie. Ca urmare, cap-compasul este deja stabilit. El arată spre economia eliberată de emisiile de carbon, economia digitalizată, economia devotată îngrijirii vieții umane (care economy), fără de care nimic nu poate exista ca obiect al frământărilor noastre prezente.

O concluzie care ne atrage atenția este că relaționarea capital – forță de muncă trebuie refăcută în ordinea firească a înlănțuirii, cu atenție sporită și prioritară asupra sănătății ei privită generațional, iar mediul conlucrării capital – forță de muncă practic trebuie regândit în termenii protecției angajaților, dacă se dorește o eficacitate continuă – creștere economică sustenabilă – supusă riscului „sabiei lui Damocles”, reprezentat de apariția a noi virusuri. Subliniem acest lucru, întrucât credem în concomitența relansării cu restructurarea economică numai dacă se ține cont de noua corelație, ceea ce înseamnă că, sub imperiul orientărilor politicilor publice spre tipul de economii descris mai sus, se modifică și contractul social, și relația stat-piață. În legătură cu ultimul aspect, cea mai bună intervenție în sprijinul economiei, în această perioadă de restructurare economică, este „ajutorul de stat”, într-o nouă orientare, care să ajute focalizarea și viteza restructurării.

Revenim cu ideea că „devierile”, deja acceptate temporar în regulile fiscal-bugetare, ar deveni parte a noului normal. Ca exemplu, menționăm prelungirea de către Comisia Europeană (CE) a acordării ajutoarele de stat (decizie adoptată în 19 martie 2020) până în 30 iunie 2021, în paralel cu adaptarea domeniului de aplicare a facilității, devenind cunoscut riscul prelungit al efectelor pandemiei asupra economiei. Paolo Gentiloni, comisarul pentru economie al Comisiei Europene, declara recent că, în termenii politicii fiscale a UE, miniștrii de resort au primit un ghid de pregătire a elaborării bugetelor naționale pentru 2021, unde clauza derogatorie generală (s.n.) pentru deficite mai mari de 3% se va prelungi pe tot parcursul anului 2021, atât pentru zona euro, cât și pentru SM individual. De la FED, președintele Jerome Powell declară că „too little stimulus is worse than too much”.

3. FMI invită guvernele să investească tot mai mult, pentru a stimula economiile după șocul provocat de pandemia de coronavirus. Foarte mulți angajați păstrează îngrijorarea că și-ar putea pierde locurile de muncă definitiv, după valul doi al pandemiei, spre sfârșitul anului 2020, ca un probabil efect de contracție a economiei globale de 4,9% în 2020 (date FMI, septembrie-octombrie). Calcule interesante făcute de specialiștii FMI arată că, în cazul economiilor dezvoltate și emergente, creșterea investițiilor publice cu 1% din PIB global ar putea crea - în mod direct - circa 7 milioane de locuri de muncă, cu un efect de antrenare pentru alte 20-33 milioane de locuri de muncă prin efectele macroeconomice.

Investițiile publice de calitate sunt un element de susținere a încrederii investitorilor privați, iar aportul lor efectiv, cu o creștere de 10% a investițiilor, ar însemna o creștere suplimentară a PIB-ului global cu 2,7 puncte procentuale. Investițiile publice, arată FMI în raportul fiscal preluat de CNBC, semnalează angajamentul guvernelor pentru creștere și stabilitate.

Problema datoriilor și inflației preocupă, în egală măsură, dar limitele acestora rămân sub semnul incertitudinii în evoluția pandemiei. FED și BCE se gândesc să suplimenteze măsurile de QE, după analize recente, relevă posibila insuficienţă, prin prisma efectelor economice posibile, a celui de-al doilea val al pandemiei, se pare chiar mai agresiv.Christine Lagarde, președintele BCE, a declarat, pentru un eveniment online organizate de The Wall Street Journal, că revenirea economică de la sfârșitul primăverii şi începutul verii se va întrerupe (şi a avut dreptate, n.n.), ca urmare a măsurilor noi de izolare. În interiorul BCE, se iau în considerare extinderea stimulentelor monetare pentru susținerea economiei, programul de achiziții de obligațiuni în valoare de 1.350 miliarde de euro urmând să fie majorat, cel mai probabil, în luna decembrie 2020.Directorul general al FMI, Kristalina Georgieva, avertizează că „toate țările se confruntă acum cu ceea ce eu numesc «o lungă ascensiune» - un urcuș dificil, care va fi îndelungat, inegal şi nesigur, și presărat cu obstacole .... calamitatea pandemiei este departe de a fi trecut". FMI se declară pentru „up our game”, respectiv concertarea atenției pe ce se poate întâmpla.

Eurodeputații se exprimau mai deunăzi, pentru decizii mai clare, care să ajute redresarea economică mai rapidă, iar Charles Michel, președintele Consiliului European, insistă pe decizii care să nu lase loc de compromis. Multitudinea de mesaje pentru menținerea stimulentelor denotă faptul că, deocamdată, nu creșterea datoriilor publice este problema imediată, deși ea se înscrie într-o criză mult mai îndelungată a gestiunii crizei financiare, ci voința politică ca economia globală să nu deraieze. Cu privire la această voință politică, insistențele denotă - de asemenea - nu numai un trecut al deciziilor lente și pline de controverse (caracteristice UE), ci şi faptul că redresarea economică este singura cale de a putea fi soluționate și problemele geopolitice (alegerile din Belarus, sancțiunile împotriva Iranului și Rusiei, diferendul Grecia-Turcia din Marea Egee, colonizările turce din Famagusta/Cipru etc.).

În astfel de condiții, faţă de prelungirea stimulentelor fiscale și monetare, preocuparea pentru revirimentul inflației este mai acut. Până una-alta, trebuie însă depășit pericolul deflaționist. Pentru zona euro, BCE estimează că rata medie a inflației ar putea ajunge la 0,3%, cu perspectiva de 1% în 2021 şi de 1,3% în 2022, după ce a coborât, pentru prima dată după luna mai 2016, în teritoriul negativ în august 2020. FED și-a propus ca, prin stimulentele avute în vedere, corelat cu mandatul legat de reducerea șomajului prin creșterea economică, să țintească o inflație ușor peste 2% .

O interesantă analiză privind evoluția inflației este dezvoltată de Peter Bofinger[3], economist german, profesor în disciplina Monetary and International Economics, la Würzburg University și fost membru al Grupului german Council of Economic Experts. Analiza sa este meritorie prin modul în care se explică de ce suntem la limita deflației, pe de o parte, și de ce este preocupantă inflația viitoare, pe de altă parte. Bofinger afirmă că, în urma injecțiilor de bani de anvergura impusă de criza pandemică și efectele ei, a sosit ora Teoriei Monetare Moderne (MMT), mai ales în cazul măsurilor luate de FED în SUA. Studiul lui, plecând de la datele statistice ale economiei SUA, coroborat cu ce se întâmplă, în prezent, cu inflația, se bazează pe identificarea direcţiei în care s-au dus, fie stimulatele fiscale (în SUA, în trimestrul II 2020, ele ajunseseră la 30,2% din PIB, cu mult peste 11,6% în trimestrul II al anului 2010 în lupta cu criza financiară), fie stimulentele monetare (în SUA, în trimestrul II 2020, cumpărările de titluri de valoare ale trezoreriei americane s-au ridicat la 21,2% din PIB, comparativ cu maximum 8,4% din PIB din perioada de QE din anul 2011). Conform MMT, băncile centrale ar trebui să finanțeze direct guvernele, spune Bofinger, dar achizițiile de titluri de valoare de la cei mai credibili dealeri bancari globali de pe piața secundară, în condițiile în care percepția este că băncile centrale sunt dispuse să cumpere nelimitat, nu mai fac diferența față de regula MMT, adică se poate accepta monetizarea directă a deficitelor fiscale.

4. Se știe că stimulentele fiscale au fost folosite pentru ținerea în viață a sectoarelor economice importante, în lupta cu coronavirusul, pentru ușurarea situației angajaților și a șomerilor din sectoarele de activitate cele mai afectate, și, în unele cazuri, vorbim şi de transferuri bănești directe către gospodăriile populației sărace. Strategia cumpărărilor de titluri de valoare, spune Bofinger (cu o percepție nelimitată a achizițiilor, din cauza incertitudinilor produse de pandemie), a ajutat nu numai la compensarea scăderii relative și absolute a veniturilor personale dar, în combinație cu fenomenul de economisire al populației pentru viitorul incert (reducerea consumului), a determinat și creșterea veniturilor disponibile, așa cum s-a văzut în dinamica depozitelor personale la bănci. Tot pe datele SUA, veniturile disponibile în trimestrul II 2020 erau de 1.600 miliarde de dolari (calculate pe bază anuală), mai mari decât cele din trimestrul IV al anului 2019, în timp ce cheltuielile de consum scăzuseră cu 1.800 de miliarde. Rata economisirilor personale în SUA a fost de 25,8%, depășind recordul înregistrat în luna mai 1975, de 17,3%, iar agregatul monetar M1 era cu 27% mai mare în trimestrul II 2020, comparativ cu trimestrul IV din 2019. Aceste evoluții extreme dau caracteristica crizei pandemice, afirmate de mulți, ca o criză ca nicio alta.

Principial, creșterea masei monetare M1 la un nivel preocupant în multe țări afectate de criza pandemică a avut loc pe fondul unui gap negativ al PIB-ului, ca urmare a măsurilor administrative luate de guverne, pentru prevenirea răspândirii coronavirusului. Efectele au fost trecerea în teritoriu negativ a creșterii economice, cu impact asupra creșterii șomajului, scăderea veniturilor și propensiunea de a economisi, inclusiv din transferurile fiscale directe către populație, reducând cererea agregată de consum. Riscul inflaționist al MMT trebuie judecat după evoluția gap-ului PIB, doar trecerea lui în teritoriul pozitiv înseamnă stimularea inflației și momentul când ea trebuie să ne îngrijoreze. MMT a fost considerată risc inflaționist, fie după concepția monetaristă (creșterea ofertei de bani), fie după cea keynesiană, care o asociază distribuției conflictuale a banilor. În ambele cazuri, stocul sporit de bani rămâne un pericol inflaționist, dar el trebuie raportat la semnul gap-ului PIB-ului, în sensul existenţei unui loc pentru o expansiune economică de recuperare sau o supraexpansiune economică, aidoma celei din perioada Marii Moderații.

Bofinger menționează că este încă prea devreme pentru o evaluare comprehensivă a MMT numai pe baza strategiei de luptă a guvernului SUA şi de către FED împotriva pandemiei și efectele ei din primele șase luni ale anului 2020. În opinia noastră, ea trebuie legată de ceea ce pot deveni compromisurile în „noul normal” postpandemie. MMT trebuie analizată pe serii de date lungi. Să ne amintim, spune Bofinger, că economiști celebrii ca Larry Summers, Paul Krugman sau Kenneth Rogoff spuneau, despre MMT, că este o rețetă a dezastrului sau un nonsens din momentul în care au fost combinate politicile fiscale și monetare, ca răspuns la consecințele economice ale pandemiei. Ulterior, Krugman are o revizuire asupra nonsensului MMT, de la momentul aplicării în SUA a programului CARES (The Coronavirus Aid, Relief and Economic Security (CARES) Act, aprobat în martie 2020, pentru a asigura beneficii săptămânale suplimentare șomerilor americani (600 dolari), pledând pentru extinderea acestuia.

MMT poate deveni un subiect de analiză mai profundă a proceselor macroeconomice, în linia celor care susțin că nicio criză nu trebuie pierdută din punctul de vedere al oportunităților pe care le deschide (lui Winston Churchill ia fost atribuită citatul „Never waste a good crisis”, când WWII se apropia de sfârșit). Lucrarea „The Saving Glut of the Rich” pusă în circulație în luna octombrie 2020[4] (autori: Atif Mian, Ludwig Straub și Amir Sufi) tratează problema finanțării datoriilor guvernamentale din economisirile gospodăriilor celor bogați, situație în care creșterea ei ar fi o rușine pentru guverne, mai ales că din aceste economisiri nu s-au făcut nici un fel de investiții. Cu pandemia, însă, suntem în situația în care creșterea economisirii celor bogați este concomitentă cu reducerea posibilităților celor săraci și a guvernelor de a economisi. Este o cauză a inegalităților din SUA, manifestă în ultimii 35 de ani, ca urmare a economisirilor mari făcute de 1% din topul celor bogați, prin modul în care s-au distribuit veniturile și bogăția. Aceștia au devenit importanți deținători de creanțe asupra guvernului american și a gospodăriilor populației, prin modul în care funcționează sistemul financiar.

5. Avansul în cercetările economice, bazate pe aspectele distributive de lichiditate ale marilor bănci centrale, preconizează ca, în conduita politicilor monetare, să fie luat în considerație fenomenul inegalității între bogați și săraci în răspândire rapidă pe parcursul pandemiei[5] (autori Niels-Jakob Hansen, Alessandro Lin, și Rui C. Mano, din cadrul FMI). Acceptată în mediul academic și al responsabililor de politică monetară, concluzia arată că există o corelație între politica monetară și fenomenul de inegalitate. Cei săraci, având constrângeri de lichiditate, tind să-și majoreze consumul ca urmare a scăderii dobânzii de politică monetară, cu efectul că, în economiile unde proporția populației sărace este mare, se înregistrează o creștere a consumului agregat. Cum suntem într-o nouă etapă a economiilor, unde ciclul de afaceri va fi și mai mult influențat de inovațiile în tehnologie (spre economii verzi și digitalizate), se pare că, în mod necesar, ceva se va schimba în conduita politicilor monetare, fiind deja detectate empiric șocurile tehnologice asupra inegalității în consumuri. Este un alt aspect devenit interesant, ca și cel al implicării băncilor centrale în sprijinirea combaterii schimbărilor climatice.

7. Întorcându-ne la realitate, cu încrederea că cercetările academice vor desluși orientarea politicilor publice în viitorul apropiat, mesajul este că expansiunea economică de la nivelul de jos, la care a ajuns, este departe de a fi completă (FMI, FED; BCE). În opinia președintelui FED, Jerome Powell, ar fi tragic ca redresarea să se încetinească, efectul fiind accentuarea inegalităților, întrucât „slăbiciunea se hrănește din slăbiciunea” responsabililor de politici. Prea puține stimulente vor duce la o redresare slabă, când este nevoie de una rapidă și susținută. Oficialii ar fi bine să riște cu mai multe stimulente acolo unde este necesar, decât cu mai puține, atunci când se pune problema care trebuie să fie mărimea ajutorului, pentru ca mediul de afaceri și gospodăriile populației să-și revină și să poată sta pe propriile picioare[6] (Powell, remarci făcute online Asociației Naționale pentru Business Economics, 6 octombrie, 2020). Bancherii centrali din Europa au solicitat suplimentarea cheltuielilor guvernamentale în sprijinul mediului de afaceri și gospodăriilor populației, ca urmare a intrării într-o nouă etapă a recesiunii produse de pandemie (al doilea val, cu efecte greu de estimat), care poate încetini regresarea. În zona euro, creșterea economică a intrat deja în pauză, după datele din luna august 2020. Goldman Sachs estimează o contractare a economiei SUA de 3,5% în 2020, iar PIB-ul în zona euro va scădea cu 7,9%, dar state membre ca Franța, Italia, Spania s-ar putea să înregistreze contractări ale economiilor cu două cifre. Puține stimulente produc o dinamică recesionistă, lucru ce ar trebui evitat.

 

Autori:

Dr. Napoleon POP           Dr. Valeriu IOAN-FRANC

 


[1] Birdsall, N. (2020) - Project Syndicate: „The Curse of Falling Expectations”, septembrie 2020.

[2] Fagan, P. (2020) – „The Lockdown Lobotomy”, apărut în Revista Critic Magazine, Marea Britanie, august 2020.

[3] Bofinger, P. (2020) – „The ‘bazooka’: Modern Monetary Theory in action”, Social Europe, septembrie 2020.

[4] Mian, A.; Straub, L.; Sufi A. (2020) - „The Saving Glut of the Rich”, https://scholar.harvard.edu/straub/publications/saving-glut-rich-and-rise-household-debt .

[5] Hansen, N.-J.; Lin A.; Mano, R.C. (2020) – „Monetary Policy for all? Inequality and the Conduct of Monetary Policy”, https://blogs.imf.org/2020/09/30/monetary-policy-for-all-inequality-and-the-conduct-of-monetary-policy/ .

[6] Powel, J. (2020) – On-line viva voice, Asociaţia Naţională pentru Business Economics, 6 octombrie.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Napoleon Pop

Napoleon Pop

Consultant strategie, Compartimentul de proiecte strategice, Cancelaria BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori