Rândurile de mai jos constituie reflecții prilejuite de prelegerea „Ştiinţă, adevăr, democraţie. O alianță problematică?” susţinută de dl. profesor universitar dr. Mircea Dumitru, rectorul Universităţii din Bucureşti.
Una din temele fundamentale de dezbatere a constituit-o explicarea cauzelor pentru care părerea experților pare să-şi fi pierdut din credibilitate în lumea contemporană. Printre explicații figurează „suspecții obișnuiți”, precum: democratizarea informației făcută posibilă de tehnologia modernă; tendința indivizilor de a relaționa doar cu grupurile care le împărtășesc opiniile, indiferent de adevărul conținut de acestea; erorile de judecată (sau de cinste) ale experților în anumite episoade-cheie, care au dus la diminuarea credibilității acestora.
La această listă eu aş vrea să adaug o explicație suplimentară. Astfel, trebuie să ţinem seama de faptul că ştiinţele sociale, în general, nu constituie ştiinţe deterministe (în care cauzei x îi corespunde întotdeauna efectul y, date fiind condiţiile iniţiale), ci sunt științe probabiliste (în care efectul y apare cu o anumită probabilitate p). Cu alte cuvinte, opinia expertului în ştiinţe sociale este a priori contestabilă, deoarece nu există nici o garanție că în realitate evenimentul prezis de expert se va petrece cu necesitate. Mai mult decât atât, a priori oricine poate clama faptul că are dreptate, atașând evenimentului respectiv orice probabilitate cuprinsă între zero (eveniment imposibil) şi unu (eveniment cert). Impresia creată este aceea că, în ştiinţele sociale la fel ca şi într-o serie de ştiinţe naturale, precum climatologia, oricine poate avea dreptate (în funcţie de cum cad zarurile probabilistice) şi că nu ar mai fi nevoie de experţi. Un episod care pare a confirma această teorie este comportamentul economiei britanice după Brexit, când căderea prezisă de experţi nu s-a produs. Nimeni nu stă să-şi bată capul de ce respectiva contracție economică nu a avut loc; poate din cauza reînvigorării economiei europene, principalul partener al Marii Britanii; poate din cauza faptului că negocierile pentru Brexit încă nu au început; poate datorită performanței excepționale a sportivilor britanici la Olimpiada de la Rio, sau din desconsiderarea altor factori (precum dosarul scoţian sau cel nord-irlandez).
Într-o lume în care indivizii sunt înclinați să creadă ceea ce le este favorabil şi să sconteze informațiile care le sunt defavorabile, este firesc ca rețelele de socializare cele mai puternice să se coalizeze în jurul prezervării statu-quo-ului, adică să atașeze probabilități maxime versiunii celei mai favorabile a viitorului. Şi atunci, ce nevoie mai e de experţi?
Trei exemple, din trei domenii diferite, sunt aduse mai jos pentru a ilustra această teză. În primul exemplu, din științele naturii, atașarea unei probabilităţi mari frazei „schimbările de climă sunt cauzate în mare măsură de activitatea umană” presupune că va fi necesar un efort colectiv de ajustare, prin reducerea cantității de energie şi de combustibil folosit, prin reciclarea deşeurilor, prin limitarea consumului etc. Toate acestea sunt neplăcute şi impopulare; de aceea este mult mai uşor a atașa o probabilitate mică adevărului frazei de mai sus şi de nega influența omului asupra climei.
În al doilea exemplu, din economie, atașarea unei probabilități înalte frazei „relaxarea fiscală va deteriora raportul dintre datoria publică şi PIB, făcând necesare măsuri de corecţie dureroase” este contestabilă deoarece, la rândul ei, presupune anumite sacrificii: o creştere mai lentă a salariilor personalului bugetar, o menținere a nivelului impozitelor şi taxelor etc. Oare nu este mai uşor/mai convenabil a crede că deteriorarea finanțelor publice nu va avea loc, fie pentru că creşterea economică va fi robustă la infinit, fie pentru că dobânzile de plătit la datoria publică nu vor mai creşte, fie pentru că guvernul va găsi soluţii de a limita deficitul bugetar?
În al treilea exemplu, din religie, fraza „sufletul îşi continuă existenţa după moarte” este inconfortabilă pentru majoritatea oamenilor deoarece, dacă ar fi adevărată, ar presupune o îmbunătățire a moralității pe acest pământ, pentru a beneficia de o soartă mai bună în cealaltă dimensiune. Nu este oare mai uşor a nega supraviețuirea sufletului după moarte, caz în care nu mai trebuie să-ţi faci griji în legătură cu moralitatea vieţii pe care o duci?
Punctul comun al exemplelor de mai sus este acela că se vor găsi întotdeauna majorităţi care, în absența unor dovezi certe, să prefere varianta mai uşoară, aceea care necesită minimum de schimbare sau de sacrificii. Astfel, democraţia riscă să se transforme într-o tiranie a majorităţii neinformate. Iar populismul reprezintă încununarea în sfera politicii a respectivei tiranii, adică triumful soluțiilor facile în detrimentul soluțiilor grele.
Însă o elită conştientă nu ţine seama doar de probabilitățile (fie ele şi mici) pe care le atribuie evenimentelor viitoare. O elită conștientă ia în calcul şi mărimea consecințelor pe care un eveniment de probabilitate mică le poate antrena. Cu alte cuvinte, dacă admitem în primul exemplu de mai sus că probabilitatea (p) influențării climei de către om este mică, dar consecinţele (C) în cazul că acest lucru ar fi adevărat sunt mari, atunci elita trebuie să se raporteze la produsul p*C şi să ia toate măsurile necesare ca şi când evenimentul în cauză este de așteptat.
De fapt, toată istoria ideilor, de la Arca lui Noe din Biblie şi până la lebedele negre ale lui Nassim Taleb arată acelaşi lucru: societățile care se pregătesc din timp pentru evenimente improbabile, dar cu consecințe catastrofale, sunt cele care prosperă. Societățile care nu se pregătesc sunt sortite pieirii.
„Hope for the best, expect the worst” este un vechi dicton britanic (căruia însuşi britanicii par să-i fi pierdut sensul). În România, unde dictonul pare a fi mai degrabă „Hope for the best, expect the best”, sau – în traducere liberă – „las’ că merge şi aşa”, viitorul nu sună deloc bine. Şi aceasta deoarece într-o epocă în care democraţia se confruntă tot mai mult cu populismul, nu are cine să mai explice poporului că soluţiile cele mai uşoare nu sunt neapărat cele câștigătoare.
