Agenda ecologică a Băncii Centrale Europene: plusuri și minusuri

Sub conducerea doamnei Christine Lagarde, Banca Centrală Europeană (BCE) pare decisă să se angajeze în prima linie a bătăliei contra schimbărilor climatice. De altfel, doamna Lagarde a subliniat de la preluarea președinției băncii faptul că, pentru această instituție, combaterea încălzirii globale trebuie să devină o „misiune critică”, intenție reiterată recent (10 septembrie). Fără a pune în discuție importanța subiectului, ar trebui să ne întrebam care sunt mecanismele concrete prin care BCE (sau orice altă bancă centrală) ar putea influența politica de mediu. Și, încă și mai important, dacă în acest demers banca centrală ar trebui să fie instituția conducătoare sau doar o verigă dintr-un lanț.

Teoretic, o bancă centrală ar putea influența politica de mediu în trei feluri: prin politica monetară; prin politica de supraveghere/stabilitate financiară; prin acțiuni întreprinse în propria „ogradă”.

În prezent, eforturile BCE par să se concentreze asupra unor soluții prin care politica monetară să fie cea care discriminează în favoarea agenților economici cu preocupări ecologice. O propunere concretă în acest sens ar fi „înverzirea” portofoliului de obligațiuni deținute de BCE, prin achiziționarea de pe piața secundară cu precădere a așa-numitelor „obligațiuni verzi” (green bonds) emise de firme care acționează în sensul combaterii încălzirii globale. Aceste obligațiuni ar urma să beneficieze de dobânzi mai mici (sau de prețuri mai mari), ceea ce ar echivala cu abandonarea neutralității politicii monetare. O asemenea modificare a mandatului băncii centrale – adăugarea, pe lângă obiectivul de stabilitate a prețurilor, a unui obiectiv ecologic – chiar dacă s-ar putea face fără rescrierea Statului BCE (ceea ce nu este garantat) ar putea da apă la moară politicienilor care urmăresc să își impună propria agendă: de ce nu s-ar ocupa banca centrală de inflație și de creșterea economică? Sau de inflație și de reducerea șomajului (precum Fed-ul american)? Sau de inflație și deficitul extern? Vedem că astfel, în ciuda celor mai bune intenții,    s-ar deschide Cutia Pandorei, ceea ce ar duce la supra-încărcarea băncii centrale cu mai multe obiective (unele din ele conflictuale). De asemenea, abandonarea neutralității politicii monetare ar putea inspira diferite lobby-uri (ale agricultorilor, ale energeticienilor, ale informaticienilor, ale minorităților etnice și sexuale, ale iubitorilor de animale etc.) să ceară și ele un tratament preferențial din partea politicii monetare, ceea ce ar duce la un haos total. Rezultă că politica monetară este mecanismul cel mai puțin indicat pentru agenda ecologică a BCE.

O discuție aparte o reprezintă discriminarea ecologică prin politici de supraveghere/stabilitate financiară, la interfața dintre banca centrală și băncile comerciale. De exemplu, se pot avea în vedere criterii de lichiditate și/sau de solvabilitate mai laxe pentru băncile comerciale care creditează domenii ecologice, fără ca această laxitate să pună în pericol viabilitatea băncilor respective. Printr-o implementare graduală a unor astfel de politici se poate studia reacția băncilor comerciale, pe de o parte, respectiv a lobby-urilor agenților economici, pe de altă parte. În orice caz, a priori, o astfel de discriminare prin politici de supraveghere/stabilitate financiară pare a asigura mai puțină interferență din partea politicului și o mai bună păstrare a independenței băncilor centrale, în comparație cu discriminarea ecologică prin politici monetare.

În fine, băncile centrale pot să opereze nestingherite (și deja o fac) în domeniul ecologizării în propria “ogradă”. Fie că vorbim de recondiționarea energetică a clădirilor, de reînnoirea parcului auto cu mașini ecologice, de eliminarea fluxului de hârtii prin informatizare etc., băncile centrale (inclusiv BNR) sunt deja exemple demne de urmat, ceea ce lipsește fiind mai buna popularizare în rândul publicului larg a rezultatelor obținute.

A doua problemă fundamentală este dacă băncile centrale ar trebui să constituie      instituția-fanion a luptei cu modificările climatice. Nu degeaba Președintele Fed-ului american, domnul Jerome Powell, sublinia că „Răspunsul societății la schimbările climatice trebuie să fie decis de oficialii aleși și nu de către Fed”. În această viziune – la care subscriem – banca centrală ar fi doar o verigă dintr-un lanț de instituții care ar acționa concertat în combaterea schimbărilor climatice.

Dar lucrurile sunt mult mai grave decât atât: în prezent, băncile centrale funcționează într-o paradigmă keynesiană de la mijlocul secolului XX, care după părerea noastră este incompatibilă cu agenda ecologică a secolului XXI deoarece:

• consideră, în mod eronat, că economicul este un sistem închis și suficient sieși, nelimitat de constrângeri de alt ordin (ecologice, morale etc.);
• în macroeconomie, mizează pe creșterea extensivă a tuturor factorilor (capital, forță de muncă, timp lucrat, productivitate), rezultând într-un trend continuu crescător al consumului;
• asumă, în mod eronat, că geniul tehnologic al omenirii este suficient pentru compensa, concomitent, creșterea populației și creșterea consumului individual;
• nu admite rolul regulator al crizelor și încearcă să aplatizeze, prin politici macroeconomice, vârfurile ciclurilor economice (dar numai pe panta descendentă, nu și pe panta ascendentă);
• nu admite rolul regulator și de redistribuție al avuției jucat de deflație;
• achiesează la ideea că statutul social al individului (locul său în societate) e dat de bogăția materială și de consumul acestuia;
• în microeconomie, mizează pe produse ușor perisabile, cu o durată de viață foarte limitată, pentru a face posibile noi vânzări;
• utilizează slăbiciunile omenești pentru a induce, prin marketing și publicitate, nevoi artificiale și cumpărări de produse și servicii de care nimeni nu are, realmente, nevoie.

Orice persoană onestă care a trecut printr-o instituție de învățământ economic va admite că aceste trăsături ale paradigmei dominante sunt atât de încetățenite încât cei mai mulți oameni nici nu își pun problema schimbării lor. Drama băncilor centrale care vor o nouă paradigmă, ecologică, este că ele sunt obligate să funcționeze în cadrul vechii paradigmei economice, ceea ce duce la un comportament schizofrenic.

Or, pentru a spune lucrurilor pe nume, schimbarea nu poate veni decât de la rescrierea manualelor de macroeconomie și de microeconomie, rescriere care să țină cont de limitarea resurselor în condițiile creșteri exponențiale a populației și a pretențiilor acesteia. Numai educând noile generații, din fragedă pruncie, în acest nou sistem de valori, am putea spera să avem instituții eficiente în combaterea schimbărilor climatice. Altfel, discursul acestora va fi tot mai divorțat de realitate.

Câteva idei fundamentale ale noi paradigme ar fi următoarele:

1. Activitatea economică nu poate fi ruptă de consecințele ei ecologice și morale; „lumea economică” este doar o submulțime a „lumilor” cu care trebuie să coexiste în armonie.
2. Statutul social al indivizilor nu este dat în primul rând de avere și de consum. Cărțile, filmele și televiziunile ar face bine să promoveze pe cei care au ceva de oferit lumii (inventatori, medici, duhovnici) și nu pe cei care au făcut avere prin mijloace mai mult sau mai puțin licite.
3. Factorul forță de muncă nu poate crește la infinit. Cel puțin în Uniunea Europeană asistăm de câțiva ani la o scădere a populației (mai precis, reducerea populației în 10 state este mai mare decât creșterea populației în celelalte 17 state). Și nu este nimic în neregulă dacă această tendință continuă.
4. Cu o populație în scădere (cel puțin în țările dezvoltate) se poate asigura o creștere a PIB/capita chiar și la o creștere economică zero. În definitiv, o scădere a populației cu 1 la sută pe an în condițiile unei creșteri economice zero este echivalentă cu o creștere a populației de 1 la sută pe an în condițiile unei creșteri economice de 2 la sută (similar cu se întâmplă în SUA în prezent).
5. Cu cât o țară este mai dezvoltată (cu cât se apropie de Frontiera Posibilităților de Producție), cu atât îi este mai greu să atingă ritmuri înalte de creștere. De exemplu, la nivelul de dezvoltare atins de statele occidentale, ritmuri de creștere de 1 la sută pe an ar putea fi considerate normale.
6. Fără limitarea creșterii populației și/sau a consumului individual, inovațiile tehnologice singure nu pot asigura un consum diminuat de resurse, așa cum rezultă din creșterea amprentei ecologice din ultimii 50 de ani (a se vedea în acest sens articolul meu „It’s the ecology, stupid!”)
7. Nu numai forța de muncă, dar și timpul de muncă va cunoaște un proces de diminuare. Într-o lume nouă, cu un nou set de valori, timpul liber suplimentar va fi folosit pentru cultivarea de hobby-uri, întâlniri cu rudele și prietenii, odihnă, astfel încât reducerea salariului va fi compensată de utilitatea sporită acordată leisure-lui. De exemplu, dacă prin absurd, statele dezvoltate ar hotărî ca de anul viitor să se treacă la săptămâna            de lucru de 4 zile (cu diminuarea cu o cincime a salariului), nu știm cum s-ar pronunța majoritatea publicului, dar într-o societate educată o asemenea oportunitate ar trebui îmbrățișată.
8. Deflația nu reprezintă răul absolut, ci doar un proces de redistribuire, în care:
   • producătorii pierd dar consumatorii câștigă (banii devin mai valoroși și pot cumpăra o cantitate mai mare de bunuri);
   • angajatorii pierd dar angajații câștigă (salariile lor, fixate nominal, își cresc puterea de cumpărare);
   • tinerii pierd (datoriile acumulate devin mai greu de plătit), dar vârstnicii câștigă;
   • debitorii pierd dar creditorii câștigă.
9. Produsele durabile, cu ciclu de viață lung, ar trebui preferate celor care se schimbă rapid, doar ca un capriciu al modei. Produse mai trainice înseamnă vânzări mai puține, dar și resurse consumate mai puține.
10. Activitățile de publicitate și marketing, menite să inducă nevoi artificiale consumatorului (și care beneficiază de bugete consistente, la care puțini pot rezista) pot fi contrabalansate prin acțiuni de informare corectă din partea ONG-urilor, a organizațiilor non-profit și a societății civile.

Mai rămâne de răspuns la o întrebare: cine ar putea să scrie astfel de noi manuale de economie, potrivite cu necesitățile secolului XXI?

Cu siguranță nu cohortele de economiști înregimentați politic, care își pun ca prioritate să fie populari în rândul publicului. Și nici cohortele de economiști înregimentați în malaxorul corporațiilor, care pun câștigul personal mai presus de considerentele etice. Nici economiștii libertarieni, pentru are piața reprezintă alfa și omega, neadmițând nici un amestec din afară. Și nici economiștii neo-marxiști, al căror singur interes este redistribuția și nu producția propriu-zisă.

Ar putea fi economiști din lumea anglo-saxonă, știut fiind că 90 la sută din literatura economică originează acolo? Puțin probabil, având în vedere că actuala paradigmă (keynesiană) le servește foarte bine interesele. Sau poate economiștii din diverse colțuri ale lumii, reuniți în cadrul unor organizații precum FMI și Banca Mondială, reflectând o diversitate de opinii?

Vom vedea. În orice caz, fără o trecere la o nouă paradigmă economică și fără acceptarea ei de majoritatea publicului, orice eforturi binevoitoare ale băncilor centrale în sprijinul protecției mediului se vor lovi, inevitabil, de primatul consumului și al creșterii economice cu orice preț.