În orice economie de piață statul are relativ puține instrumente la dispoziție pentru intervenție, dar folosirea inteligentă a acestora este de natură a face diferența între succes pe termen lung sau stagnare. Nu de puține ori se face vorbire despre politici industriale care au scopul declarat de a favoriza dezvoltarea unor ramuri considerate mai importante pentru o țară. După părerea mea, această abordare suferă de riscul de a duce într-o fundătură, întrucât crearea unor condiții mai favorabile pentru un domeniu sau altul înseamnă, de fapt, redistribuirea, inevitabil arbitrară, a unor resurse – finite prin natura lor. În cel mai bun caz, asemenea politici atrag o creștere mai rapidă a unor domenii doar atâta timp cât ele beneficiază de privilegii fiscale sau de altă natură. În cel mai rău caz, nu se obține nici măcar acest avantaj, industriile favorizate realizând doar o risipă mai temeinică a resurselor pe care le primesc în condiții de favoare. Îmi aduc aminte în acest sens de prima jumătate a anilor ’90, când favorizarea agriculturii se realiza în țara noastră pe seama unor credite bancare disproporționat de ieftine, cu mult mai jos decât rata inflației din acea perioadă. Rezultatul nu a fost nici pe departe cel urmărit: agricultura a continuat să producă relativ puțin și ineficient, dar costul creditului preferențial pentru agricultură l-a suportat întreaga societate, pe canalul insidios al ratei cu trei cifre a inflației.
Acele vremuri au trecut de mult, iar economia românească a reușit, mai bine sau mai puțin bine, să se redreseze și, pe ansamblu, să aibă o creștere spectaculoasă. Să nu pierdem din vedere că Produsul Intern Brut (PIB) era în 1990 de 20 de miliarde de euro, pentru ca în 2022 să depășească 285 de miliarde de euro. Nu e puțin lucru, iar perspectiva de dezvoltare în continuare a economiei românești are o bază cu mult mai solidă decât cu zece sau douăzeci de ani în urmă.
Acest nou nivel obligă însă și la politici publice mai coerente, astfel încât să stimuleze, nu să frâneze direcția pozitivă de ansamblu a economiei, iar principala pârghie în acest scop este politica fiscală. Trebuie spus că România a avut un avantaj comparativ cu țările dezvoltate ale Uniunii Europene, dar și cu cele mai multe dintre fostele țări comuniste integrate în Uniunea Europeană: un stoc mai mic al datoriei publice raportat la PIB. Acest avantaj, care s-a menținut până în preajma aderării la UE, este însă pe cale de a fi irosit. Ne apropiem de momentul în care politica fiscală fie ia în calcul toate constrângerile legate de diminuarea deficitului, fără a pierde caracterul proactiv, fie eșuează în deficite excesive, a căror corectare devine o prioritate absolută.
Trebuie spus că punctul de pornire în acest demers este departe de a fi unul favorabil. În 2019 România a fost singura țară a UE cu deficit bugetar excesiv, care ar fi trebuit să declanșeze imediat un proces de ajustare. Acest lucru nu s-a întâmplat, ca urmare a pandemiei de Covid-19 și ulterior invaziei Rusiei în Ucraina – ambele conducând la amânarea unor decizii de reechilibrare bugetară. Doar că, în acest timp, pe lângă cheltuielile publice inevitabil legate de atenuarea celor două crize, în țara noastră au fost adoptate și puse în practică decizii de politică fiscală care adâncesc dramatic deficitul, fără măcar să aducă un plus de coerență obiectivelor urmărite.
De ce este rău deficitul bugetar excesiv?
Accesul la piața financiară străină a rămas limitat pentru România mulți ani după căderea regimului comunist. După ce situația politică și economică a țării s-a clarificat, iar aderarea la NATO și la Uniunea Europeană au devenit realități, piața financiară a privit România cu mult mai multă bunăvoință. Din păcate, clasa noastră politică a tratat această stare de lucruri drept un cadou de natură a satisface promisiuni electorale pe termen scurt, nicidecum pentru a așeza țara pe o traiectorie sustenabilă pe termen lung. Simt nevoia să încep discuția care urmează cu un subiect care poate să pară marginal: de ce nu e bun deficitul public excesiv?
Deficitul public este în final o cerere agregată suplimentară în economie. Acoperirea acestuia nu se face din cer senin, ci prin redistribuirea altor resurse. Care sunt acestea? Cea mai ușor accesibilă este îndatorarea externă. Mai cu seamă în perioada îndelungată în care dobânzile au fost foarte apropiate de zero, îndatorarea externă a lăsat impresia că ar fi o sursă inepuizabilă şi fără costuri. De aceea, politicienii au decis să amâne sine die orice idee de restructurare și, mai mult decât atât, să își satisfacă clientela politică din resurse împrumutate. Nu pot să uit în acest sens decizia de majorare cu peste 40% a pensiilor, adoptată de guvernul Tăriceanu în octombrie 2008 – adică după ce criza financiară internațională explodase, iar prudența ar fi trebuit să nu ne ocolească. Într-un an în care creșterea economică continua să fie rapidă (deci veniturile bugetare erau foarte mari!) România înregistra un deficit public de peste 5% din PIB și decidea o majorare fără precedent a pensiilor, care aducea încă vreo două procente la deficitul public, oricum excesiv. Dar, cum spuneam, la vremea aceea părea că împrumuturile externe sunt și vor rămâne gratis la nesfârșit.
Astăzi vedem deja că nu mai este așa. România se împrumută cu aproape 8% dobândă de pe piața externă, adică de vreo 4 ori mai scump decât o fac vecinii noștri bulgari. Conspirație internațională, nu-i așa? Putem s-o numim și astfel, dacă suntem de acord că deciziile politice ale conducătorilor României au drept obiectiv satisfacerea unei conspirații internaționale.
A doua sursă de acoperire a deficitului bugetar excesiv o reprezintă creșterea ratei inflației. Aceasta se produce în mod natural, prin simplul fapt că cererea suplimentară a guvernului dezechilibrează raportul dintre cerere și ofertă. Partea bună pe termen scurt pentru guvern este că o inflație neanticipată atrage doar creșterea veniturilor statului, nu și pe cea a cheltuielilor. Dar vai, asta nu durează la nesfârșit. În pasul doi cresc și cheltuielile statului (pentru bunuri și servicii, pentru investiții, pentru salarii, ș.a.m.d.). Iar reducerea ratei inflației are exact efectul invers: scad veniturile și se măresc cheltuielile, adică, altfel spus, deficitul bugetar crește în continuare.
A treia sursă de acoperire a deficitului o reprezintă împrumuturile bancare – care merg mai puțin spre economie sau spre populație și mai mult spre stat (așa numitul efect de evicțiune). Ca urmare, cresc ratele dobânzilor, scad investițiile sectorului privat, scade creditul pentru consum.
Ceea ce înseamnă că deficitul public excesiv nu aduce niciun bine societății. Politicienii câștigă un respiro înaintea alegerilor, adică dobândesc resurse pentru a da pomană o găleată din plastic sau o pungă de mălai. Dar nici acestea nu cad din cer, le plătim tot noi, mai târziu. Cu dobândă!
O dată ce povara datoriilor crește, se fac simțite tot mai apăsător plățile de dobânzi în contul datoriei publice. În România, creșterea a fost de la 1,5 % din PIB în 2021 la 2% din PIB în 2022. Iar ratele dobânzilor abia au început să crească și datoria publică nu a depășit încă 50% din PIB. Încet, încet, orice cheltuială pentru dezvoltare este înlocuită cu una pentru plata dobânzilor, tot mai mari, la datoria publică.
Iar dacă clasa politică continuă să trăiască într-o altă lume, să nu priceapă că îndreaptă economia către prăpastie, prin politici nesăbuite, vine ziua în care creditorii externi vor fi cei care vor suna deșteptarea. Care nu înseamnă nicidecum noi credite pentru o eventuală dezvoltare sănătoasă a economiei, ci dimpotrivă: strângerea curelei, cu singurul obiectiv de a plăti toată datoria creditorului extern. Îşi mai aduce cineva aminte de anii ’80 ai secolului trecut?
În această situație, va fi ușor ca politicianul să dea vina pe creditorul rapace, căruia nu-i pasă de răul pe care-l face bietului cetăţean. Să fie clar: nu creditorul este rapace, nu creditorul este insensibil, ci politicianul care a urmat politici nesăbuite, ani și ani la rând.
Nu suntem încă acolo. Dacă clasa politică ar reveni la realitate, încă este posibil în ceasul al doisprezecelea să fie adoptate politici sănătoase în interesul țării, nu al unui partid sau altuia.
Natura structurală a deficitului bugetar în România
Politicienii români ar trebui să înțeleagă că problema deficitului public este una deosebit de severă, a cărei rezolvare presupune numeroase politici și măsuri cu totul impopulare, dar perfect raționale. În momentul de față, așa cum stau lucrurile în legislația română, marja de manevră a autorităților este practic inexistentă. De ce?
Pe de o parte, veniturile fiscale ale statului român sunt între cele mai scăzute în Europa: 27,2 % din PIB în 2021, în timp ce media Uniunii Europene se situează la 40% sau mai mult. Pe de altă parte, cheltuielile bugetare au o mare rigiditate. Salariile, pensiile și alte cheltuieli sociale care nu pot fi modificate au avut o pondere de 82,6% din veniturile fiscale în 2021. Mai mult decât atât, anumite cheltuieli bugetare vor cunoaște în anii următori creșteri foarte însemnate: cheltuielile militare, inevitabile în actualul context politic mondial, cresc cu 0,5% din PIB începând din anul 2023; cheltuielile cu dobânzile vor crește și ele cu cel puțin 0,5% din PIB, fără a se opri aici; o a treia categorie de cheltuieli, care pare să fie intangibilă politic, o reprezintă pensiile speciale; acestea nu au ajuns încă la 1% din PIB, dar creșterea lor de la o lună la alta este pe cât de amplă, pe atât de aberantă şi devastatoare din orice punct de vedere.
Pare destul de simplu: fără excepții de la reguli
De mult prea multe ori, politicienii, de la noi sau de aiurea, cred că își îndeplinesc misiunea pentru care au fost aleși inventând tot felul de excepții de la regulile aplicabile. La prima vedere, aceste excepții chiar aduc efecte pozitive: domeniul care este favorizat va avea rezultate mai bune. Doar că aceasta este o falsă percepție. Teoria economică i-a dat chiar și un nume: eroarea de compunere (“fallacy of composition”). Adică, dacă într-o sală de spectacole un spectator nu vede bine, el își poate rezolva problema ridicându-se în picioare. Atunci el va vedea bine, dar toți cei din spatele său nu vor mai vedea deloc. Așa că toți ar trebui să se ridice în picioare și de fapt ajungem de unde am plecat, numai că nimeni nu mai stă comod pe scaun.
La noi, excepțiile de la regulile fiscale au transformat în șvaițer atât veniturile, cât și cheltuielile bugetului. Pe partea de venituri, după introducerea cotei unice de impunere pe venituri, în 2005, am putut imediat constata că această cotă nu e nicidecum unică: veniturile din dobânzi, din plasamente în piața de capital, din chirii şi altele, au avut tot timpul un tratament privilegiat; la fel, “contractele de colaborare” au un cu totul alt regim fiscal decât cele de angajare. Un cunoscut avocat recunoştea că el plăteşte un impozit pe venit mai mic decât secretara lui!
Dar nici asta nu a fost de ajuns. Scutiri la plata impozitului pe salarii au fost acordate mai întâi sectorului IT, cu obiectivul declarat de a păstra în țară informaticieni și a dezvolta această industrie. Toate bune și frumoase, industria IT într-adevăr s-a dezvoltat foarte mult, iar practica muncii la domiciliu, extinsă mult după declanșarea crizei Covid-19, a găsit un teren fertil în industria IT, a cărei contribuție la PIB și la exporturi este cu adevărat excelentă. Doar că menținerea în continuare a acestui privilegiu pentru lucrătorii din IT nu mai are absolut nicio justificare economică sau morală. Cum vine asta? Chiar unii dintre cei mai bine plătiți salariați din economie să nu plătească impozit pe salariu? Absurd economic și complet injust social.
Despre eliminarea acestui privilegiu s-a vorbit foarte puțin. În schimb, o dată deschisă cutia Pandorei, au apărut noi și noi categorii de salariați pentru care „evident” este mai justificat să nu se plătească impozit pe venit decât să se plătească: construcții și servicii pentru construcții, producția de echipamente și materiale pentru construcții, lucrătorii sezonieri din horeca precum si salariații din cercetare și dezvoltare – toți aceștia nu plătesc impozit pe venit. De parcă nu ar fi fost suficientă această nebunie, ea a fost extinsă și la contribuțiile cu caracter social, eliminate pentru salariații din construcții, servicii pentru construcții și producția de echipamente și materiale pentru construcții. Nu ajunge deci, că sănătatea este grav subfinanțată; legiuitorul a găsit cu cale să adâncească prăpastia, unii beneficiari de servicii de sănătate primindu-le pe spinarea altora.
Tot pe partea de venituri ale statului România consemnează o cota a taxei pe valoarea adăugată (TVA) de 19%, întrucâtva mai scăzută decât a celor mai multe altor țări ale Uniunii Europene, dar nu aici este problema. Atât de multe bunuri și servicii beneficiază de o cotă redusă la 9% sau chiar la 5% sau sunt cu totul scutite de plata TVA, că rata medie efectivă abia trece de 14% – și nici pe asta nu suntem în stare să o încasăm în totalitate. În mod evident, lista imensă de produse și servicii cu cote mai mici de TVA răspunde în primul rând unui lobby politic și într-o mult mai mică măsură unor considerente economice sau sociale pertinente. De exemplu: există cea mai mică urmă de rațiune pentru a avea băuturile răcoritoare încadrate la cota de 9%? Aștept cu interes momentul în care și țigările vor fi taxate mai puțin, așa cum este Coca-Cola. Sau echipamentul sportiv ori de camping, cu un TVA de 5%, asemenea taxei plătite de restaurante – taxă care, de bună seamă, ajută ca o friptură la un restaurant din București să nu coste mult mai scump decât la un restaurant din Viena sau Paris. Consumul de apă și servicii de canalizare este, de asemenea, taxat cu 9%. Poate să-mi explice cineva de ce curentul electric nu are tot o taxă preferențială, ca și apa?
Absurdul situației este manifest. Existența unor taxe diferențiate pe valoare adăugată complică foarte mult administrarea sumelor datorate pentru agenții economici care sunt în situația de a lucra cu mai multe rate ale TVA. Iar câștigul pentru consumator este doar iluzoriu: își mai amintește cineva să fi văzut vreun medicament care să se ieftinească atunci când TVA a scăzut de la 19% la 9% pentru medicamente?
Ceea ce se întâmplă de fiecare dată este că scăderea veniturilor statului, prin crearea unor favoruri pentru o industrie sau alta, nu are de fapt nicio justificare. Sunt doar politicieni care-și imaginează că așa își fac datoria față de alegători. Fie că nu înţeleg legile economiei de piaţă, fie că au interese directe într-o activitate economică sau alta, rezultatul este: mai multă birocrație, discrepanțe de taxare fără sens între diverse produse și servicii, dificultăți mai mari pentru echilibrarea bugetară.
Am dat doar câteva exemple care conduc la scăderea veniturilor statului prin excepții de la regulile taxării. Sunt de părere că înainte de a vorbi despre noi impozite, guvernanții ar trebui să facă bine și să elimine cea mai mare parte a excepțiilor de la regulă – iar asta pentru că nu îmi fac iluzia că rațiunea este atotcâștigătoare în zona politicului, mai ales că vin alegerile, iar pomenile din bani publici sunt atât de ușor de justificat.
Avem PNRR. Ce facem cu el?
Uniunea Europeană a lansat cel mai ambițios program de dezvoltare a țărilor membre, pentru care va aloca în total sume absolut amețitoare. Utilizarea cu chibzuință a acestora ar permite un avânt formidabil pentru fiecare țară în parte și pentru Uniune, în ansamblul ei.
Pentru România, Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) este o oportunitate majoră și nerepetabilă. Sumele nerambursabile din acest program ar putea totaliza 29,2 miliarde de euro, iar atragerea lor în circuitul național ar fi mult mai mult decât o gură de oxigen: ar fi șansa de a evada din capcana dezvoltării mediocre. A fost excelent faptul că programul României a fost aprobat de organismele europene; planul este bun și nu am nicio îndoială că aplicarea lui integrală ar plasa România într-o cu totul altă ligă decât cea în care suntem astăzi. Prima tranșă, în sumă de 2,7 miliarde de euro sub formă de împrumuturi și 3,6 miliarde euro granturi din prefinanțare, a fost încasată deja. A doua cerere de plată, cu o valoare netă de 2,81 miliarde de euro, este încă în discuție, întrucât unele din jaloane înregistrează întârzieri.
Lucrurile se complică și mai mult pentru a treia tranșă, întrucât una dintre reformele vizate este cea a pensiilor speciale. Subiectul este deosebit de sensibil, mai cu seamă că aici sunt incluse de-a valma vreo 7 categorii de pensii, iar unele dintre acestea și-ar putea găsi o rațiune socială și politică, dacă ar fi eliminate aberațiile din prezent: pensii de peste 50 de mii de lei lunar, pensii o dată și jumătate cât ultimul salariu al pensionarului, la care se adaugă enormitatea fără seamăn de a permite pensionarea în jurul vârstei de 40 de ani – o absurditate care nu mai există nicăieri în lumea civilizată. După părerea mea, cu greu ar putea fi găsit un domeniu pentru care raționalitatea socială, economică și politică să se îmbine atât de total cu opinia publică, dar care să nu ducă la schimbări semnificative, datorită forței lobby-ului profitorilor acestui sistem.
Complicațiile nu se opresc la pensii speciale. O publicație electronică credibilă a susținut de curând că experți ai Băncii Mondiale ar fi atras atenția că există “un risc critic” ca România să piardă trei mari proiecte din PNRR: metroul de la Cluj, cele 27 de spitale și secții spitalicești noi, precum și o importantă campanie de împădurire. Ceea ce arată că este nevoie de voință politică, dar și de capacitate administrativă. Le avem? Răspunsul la această întrebare va trasa calea României în următoarele decenii.
Articol publicat în Piața Fnanciară Nr. 04 (329) / APRILIE 2023
Opiniile exprimate în acest articol sunt în întregime ale autorului şi ele nu angajează vreo instituţie
