Teoria că procesul de rezoluție bancară urmărește doar salvarea cu orice preț a  băncilor sistemice de la faliment începe a fi promovată tot mai insistent în dezbaterea publică din România. În acest context, se afirmă că rezoluția s-ar caracteriza prin lipsa oricăror sacrificii și restricții pentru băncile respective. Susținerea unei asemenea teorii denotă însă o neîntelegere a scopului mecanismului de rezoluție bancară și a modului cum acționează instrumentele de rezoluție. Clarificările necesare sunt oferite în continuare.

În urmă cu un an, proiectul de lege privind înființarea unei autorități macroprudențiale în România era supus  unor critici ce se concentrau pe  natura asa-zis obligatorie a recomandărilor entității respective și, pe această cale, constituirea sa într-un “supraguvern”.  Aceste critici reflectă neîntelegerea  esenței  mecanismului “aplică sau explică” prevăzut de proiectul de lege, autoritatea macroprudențială nefiind dotată în  relația cu guvernul cu puteri  constrângătoare, ci doar cu instrumente de asigurare a unui  cadru de recomandare.  Dificultăți de înțelegere a mecanismului mai sus amintit, ce ține de domeniul “soft law”, au existat și în alte țări. În acest context, este utilă prezentarea experienței  Luxemburgului  în privința înființării comitetului macroprudențial, întrucât  ea ofera elemente clarificatoare  în legătură cu principiul “aplică sau explică“ și reglementările  “obligatorii”. Totodată, experiența respectivă cuprinde o serie de aspecte ce ar putea fi de folos ca elemente de reflecție în dezbaterile încă în curs privind crearea unei autorități macroprudențiale în România.

O acuză adusă în ultima perioadă Băncii Naționale a României (BNR) este aceea că banca centrală se face responsabilă de problemele financiare create de băncile populare în urma cu peste un deceniu și jumătate. Voi demonstra în rândurile de mai jos falsitatea acestei încriminări, având avantajul de a fi o persoană ce a fost implicată în reglementarea organizațiilor cooperatiste de credit.  BNR nu a contribuit în niciun fel la declanșarea crizei băncilor populare, din contră a rezolvat această problema, la solicitarea legiuitorului român.

În ultimele zile, în presa românească au fost publicate informații eronate, în legătură cu o recentă decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) legată de aplicarea „bail-in”. Pentru a restabili adevărul privind decizia respectivă, voi încerca în rândurile următoare să decriptez înțelesul acesteia.

Recent a fost lansată o inițiativă parlamentară de modificare a Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României. Acest demers vizează, printre altele, abrogarea alineatelor 3 si 4 ale art. 25 din legea băncii centrale, ce tratează aspecte legate de protecția legală a supraveghetorilor bancari.  Eliminarea prevederilor privind  protecția legală ar fi însă de natură să reducă puternic eficacitatea activității de supraveghere și, în special, a celei de rezoluție bancară din România. Totodată, țara noastră ar face pași  înapoi în materia alinierii legislației bancare la tendințele mondiale. În rândurile urmatoare, voi explica de ce este nevoie ca supraveghetorii bancari să se bucure de protecție legală, de ce nu putem vorbi de imunitatea absolută a acestora și care vor fi efectele negative ale modificărilor propuse la legea băncii centrale.

Dezbaterea publică legată de proiectul de lege privind darea în plată devine din ce în ce mai aprinsă. Bancheri și analiști economici au arătat că va duce la creșterea avansului și a ratelor dobânzii la creditele ipotecare. Aceste avertismente sunt considerate de nucleul dur al suporterilor legii dării în plată drept intoxicări. Întrucât argumentele critice ale specialiștilor români sunt etichetate drept manipulare prezint în continuare concluziile firmelor de consultanță London Economics și Oliver&Wyman. 

Opinia publică din România continuă să fie manipulată în legătură cu Rezoluția Parlamentului European din 8 octombrie 2015 de către unii susținători ai proiectului de lege privind darea în plată. Aceștia afirmă obsesiv incantatoriu că rezoluția respectivă solicită implementarea obligatorie a dării în plată în statele membre ale UE și că proiectul legislativ românesc în cauză vine să răspundă acestei cerințe a legiuitorului european.  În fapt, referitor la aspectele respective, rezoluția Parlamentului European se mărginește doar la a chema Comisia Europeană:  “să împartășească cele mai bune practici privind aplicarea în anumite state membre a <datio in solutum> (n.n. darea in plata) și să evalueze impactul său asupra consumatorilor și firmelor”

Înființarea și funcționarea unui Comitet Național pentru Supraveghere Macroprudențială întărește capacitatea statului român de a face față unei crize financiare. 

Susținătorii proiectului de lege privind darea în plată fac adesea  trimiteri la exemplul american, SUA fiind dată ca exemplu de jurisdicție unde debitorul  poate să-și acopere întreaga datorie ipotecară prin transmiterea către bancă a casei. Altfel spus, în această țară, in cazul creditelor ipotecare, se elimină garanția personală a debitorului, rămânând valabilă doar cea ipotecară. Prezentarea modelului american de piață ipotecară se face însă într-un mod incorect. Contrar informațiilor aduse în dezbaterea publică, în SUA darea în plată nu are caracter universal, iar  debitorii ipotecari aduc  garanții personale, în funcție de tipul de credit obținut.

În dezbaterea publică legată de proiectul de lege privind darea în plată se menționează adesea că o sursă de inspirație pentru acesta a fost raportul firmei de consultanță London Economics privind protejarea consumatorilor cu dificultăți financiare, publicat in aprilie 2013. O comparație rapidă a celor două documente arată însă că principiile de bună practică recomandate de consultanții London Economics sunt ignorate de proiectul legislativ românesc. În anul 2012, Grupul Utilizatorilor de Servicii Financiare (FSUG), un organ consultativ al Comisiei Europene, a solicitat firmei de consultanță London Economics un studiu pentru identificarea tuturor soluțiilor oficiale de reducere a datoriei, care să permită consumatorilor să se întoarcă pe o cale financiară sustenabilă, prin eliminarea unora sau a tuturor datoriilor acestora.