O propunere legislativă privind protecția consumatorilor împotriva dobânzilor excesive, a fost depusă recent la Parlamentul României. Expunerea sa de motive[i] are însă deficiențe majore, fiind bazată pe un lung șir de afirmații false sau pe argumente care nu sunt relevante pentru contextul economic și social din România. Detalii în continuare.
O activitate desfășurată de majoritatea absolută a băncilor centrale din lume este cea de diseminare a cunoștiințelor economice legate de funcțiile lor către publicul larg. Articolul de față se înscrie în cadrul eforturilor de această natură ale Băncii Naționale a României și își propune să clarifice anumite aspecte privind implementarea recapitalizării interne (“bail-in”). El este necesar și pentru corectarea unor afirmații eronate făcute de un profesor universitar de drept comercial cu ceva timp în urmă și difuzate pe un site Internet privind aspecte juridice.
Recent, la Parlament a fost depusă o inițiativă legislativă privind protecția consumatorilor împotriva cametei. O citire rapidăa acesteia generează însă un prim semn de întrebare, dacă nu cumva ne aflăm în fața unei confuzii între noțiunea de procent și cea de punct procentual, cu potentiale consecințe destabilizatoare pentru activitatea economică viitoare din România.
În data de 30 noiembrie 2014, în cadrul unei consultări populare, elvețienii cu drept de vot au respins inițiativa “Salvați aurul Elveției”, urmând recomandările Băncii Naționale a Elveției, ale Parlamentului și ale Consiliului Federal. Inițiativa prevedea, printre altele, repatrierea aurului plasat în străinătate și stocarea sa în întregime pe teritoriul național.
Recenta propunere legislativă care prevede repatrierea aproape în totalitate a rezervei de aur a României depozitată în străinătate a generat numeroase interogații și opinii pro și contra. În ultimii ani, întrebări similare cu cele pe care și le pun, în prezent, cetățenii români în legătură cu rolul aurului ca activ de rezervă au fost formulate și în alte state. În rândurile de mai jos sunt citate o serie de explicații oferite publicului de bănci centrale și autorități guvernamentale din lume în privința politicii naționale de administrare a aurului oficial. Subtitlurile aparțin autorului.
Într-o emisiune televizată, adresată sutelor de mii de telespectatori, avocatul Gheorghe Piperea a făcut o serie de afirmații legate de recenta propunere legislativă privind repatrierea rezervei de aur constituită de BNR în străinătate. Multe din aceste afirmații nu sunt corecte sau pot crea confuzii, după cum vom încerca să arătăm în rândurile următoare.
De mai bine de doi ani de zile, unul și același grup de câteva persoane, vehiculează în spațiul public, pe bandă continuă, “ad nauseam”, o serie de acuzații neîntemeiate/afirmații false la adresa băncii centrale. Ideea călăuzitoare este aceea că repetarea obsesivă a acestora va duce, în cele din urmă, la fixarea lor în mentalul colectiv ca adevăruri incontestabile. Astfel va fi atins obiectivul urmărit, cel al distrugerii reputației băncii centrale pentru satisfacerea unor interese personale ale acuzatorilor. În rândurile următoare, voi arăta ce e în neregulă cu narațiunile care susțin zece din cele mai întâlnite mituri privind banca centrală.
Sistemul bancar din România se bucură de “biodiversitate”, în cadrul său conviețuind instituții de credit cu modele bancare și structuri de proprietate diferite. Bănci cu capital de stat și privat, bănci comerciale, bănci cooperatiste, bănci de economii pentru construcții de locuințe oferă servicii mai mult sau mai puțin complexe în cadrul aceleași piețe. Datorită modelelor operaționale specifice, aceste instituții vor fi afectate în mod diferit de recentele reglementări privind taxa pe active, impactul negativ cel mai puternic urmând a fi resimțit de către băncile cooperatiste, bănci mici cu capital privat integral romănesc. Argumentele în favoarea unei revizuiri a prevederilor privind suprataxarea instituțiilor de credit, pentru a se ține cont de situația particulară a băncilor cooperatiste, sunt prezentate în continuare, împreună cu o posibilă soluție.
În Uniunea Europeană, taxe bancare pe active există, în afară de România, doar în două țări: Polonia și Ungaria. Modelele de impozitare aplicate nu sunt însă identice, diferențele de proiectare ducând la consecințe diferite asupra instituțiilor bancare, dar și asupra bugetelor și economiilor naționale. Articolul de față face o analiză a taxei bancare utilizate în cele două țări, pentru a identifica elemente de bună practică, ce ar putea sta în atenția factorilor de decizie autohtoni
Recenta decizie a guvernului român de a introduce o taxă pe activele instituțiilor bancare a declanșat o amplă dezbatere publică, în cadrul căreia, pentru susținerea anumitor puncte de vedere, se recurge adesea la comparații internaționale. Din păcate, comparațiile respective sunt în multe cazuri incorecte, iar aceasta se datorează unei documentări deficitare sau unor încercări de dezinformare. De aceea, voi prezenta în continuare, sumar, experiența altor țări din Uniunea Europeană (UE) în domeniul impozitării speciale a sectorului financiar, din dorința de a pune suprataxa din România în context european și a facilita o mai bună înțelegere a comparațiilor ce sunt avansate de diverși analiști.
