Recenta decizie a guvernului român de a introduce o taxă pe activele instituțiilor bancare a declanșat o amplă dezbatere publică, în cadrul căreia, pentru susținerea anumitor puncte de vedere, se recurge adesea la comparații internaționale. Din păcate, comparațiile respective sunt în multe cazuri incorecte, iar aceasta se datorează unei documentări deficitare sau unor încercări de dezinformare. De aceea, voi prezenta în continuare, sumar, experiența altor țări din Uniunea Europeană (UE) în domeniul impozitării speciale a sectorului financiar, din dorința de a pune suprataxa din România în context european și a facilita o mai bună înțelegere a comparațiilor ce sunt avansate de diverși analiști.

Articolul de față nu este despre pompieri, ci despre un aspect complementar al protecției legale a supraveghetorilor bancari. Mai exact, el privește acoperirea costurilor cu procedurile judiciare inițiate împotriva personalului autorității de supraveghere. Autorul a ales însă titlul de mai sus, inspirat din poziția unor supraveghetori dintr-o țară latino-americană, întrucât el arată foarte bine, prin analogie, de ce supraveghetorul bancar trebuie să se bucure de siguranță juridică în exercitarea atribuțiilor sale și de absența amenințării expunerii la costuri personale pentru acțiuni legale întreprinse în interes public.

În mass media din România a fost preluată în urmă cu câteva zile o opinie a unui avocat și, în același timp, profesor universitar de drept comercial, conform căreia Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a confirmat că dobânzile din contractele de credit trebuie plafonate la nivelul celor obișnuite, hotărâre ce ar trebui cunoscută de anumiți legiuitori autohtoni care dezbat legea plafonării costurilor creditelor bancare.Opinia exprimată nu reflectă corect decizia judecătorilor europeni, e ilogică pe alocuri și e de natură să dea naștere la confuzii, după cum voi explica în continuare. Hotărârea CJUE se referă la validitatea doctrinei Tribunalului Suprem din Spania în privința caracterului abuziv al dobânzilor moratorii (penalizatoare) și nu are nicio legatură cu vreun regim de plafonare a dobânzilor obișnuite stabilite prin contractele de împrumut.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)  a decis, în urmă cu câteva zile, că directiva 93/13/CE nu se aplică practicilor de cesiune sau cumpărare de credite, nici dispozițiilor legale naționale care reglementează transmiterea creditelor și substituirea cedentului de către cesionar în procedurile în curs.  Hotărârea are la bază cereri de decizie preliminară formulate de o instanță spaniolă, ca urmare a îndoielilor legate de sfera de aplicare a retractului litigios și a eficacității sale ca instrument de protecție a consumatorilor.  Detalii în continuare.  

Franța are o lungă tradiție în domeniul folosirii unui sistem de plafoane de dobânzi la credite. Sistemul a fost modernizat, ultima oară, în anul 2010, după realizarea de studii serioase de impact și în concertare cu actorii de piață. Analizele făcute și opiniile exprimate cu acel prilej de legiuitorii și experții tehnici francezi, redate mai jos, se pot dovedi puncte de reflecție utile în dezbaterea din România legată de plafonarea dobânzilor.

Nu toate statele americane impun limite maxime de dobânzi la împrumuturile de valoare mică și cu cost ridicat acordate de instituții non-bancare

În spațiul public din România s-a susținut recent că absolut toate statele SUA au dobânzile plafonate în ceea ce privește creditele pentru consumatori. Realitatea este însă alta. În multe state nu există prevederi legale care să stabilească o limită generală față de care orice dobândă superioară să fie declarată camătă. În plus, băncile și alte instituții financiare sunt exceptate, adesea, de la aplicarea limitelor de dobândă stabilite la nivelul statelor. Există și o mulțime de mecanisme ce permit societăților financiare non-bancare să eludeze limitele maxime de dobândă ale statelor.

Administrarea rezervelor internaționale are în vedere realizarea permanentă a unui echilibru între obiective multiple și, totodată, expune băncile centrale unui număr de riscuri semnificative. Prin urmare, orice apreciere a acțiunii unei bănci centrale în calitate de investitor, dacă se dorește a fi onestă, trebuie să plece de la această realitate.

În spațiul virtual a fost lansată recent opinia că Banca Națională a României și unele bănci importante din România sunt entități comuniste din cauza regulilor specifice care se aplică acestora din urmă în cazul în care se confruntă cu o deteriorare gravă a situației lor financiare. O astfel de afirmație este eronată. Banca centrală, în calitatea sa de autoritate de rezoluție, are menirea de a implementa instrumente de gestiune a crizelor armonizate la nivel european, ce urmăresc să readucă capitalismul în activitatea bancară, acolo unde principiile sale au fost ignorate.