În ultima perioadă,  în mass-media românească și pe diverse site-uri autohtone de Internet, și-a croit drum informația conform căreia Banca Centrală Europeană recomandă renunțarea la garantarea depozitelor bancare. Nimic mai fals, după cum se va vedea în rândurile următoare.

Un obiectiv fundamental al cadrului național de gestiune a crizelor financiare e acela de a minimiza sprijinul financiar public acordat instituțiilor de credit cu probleme.  În situații excepționale, cadrul permite însă recapitalizarea acestor instituții, atât în procesul de rezoluție, cât și în afara acestuia.

Legea nr. 312/2015, ce transpune în dreptul românesc prevederile europene privind redresarea și rezoluția instituțiilor de  credit, oferă o serie de mecanisme de “îndulcire” a recapitalizării interne (“bail-in”).  Acest instrument de rezoluție este însoțit de posibilitatea ca anumite datorii  ale băncilor să fie excluse din  sfera sa de aplicare,  în principal  pentru a se evita generarea  de risc sistemic. Recent, într-un articol publicat pe un site de informații juridice, un avocat cunoscut pentru poziția sa ultracritică împotriva băncilor a incercat să explice publicului modul cum funcționează aceste excluderi. O astfel de inițiativă de educație financiară nu poate fi decât lăudată. Din nefericire, articolul conține însă o serie de afirmații greșite, ce trebuie corectate în interesul unei corecte informări a publicului larg, aspect asupra căruia ne vom apleca în rândurile ce urmează.  

Protecția legală pentru supraveghetorii bancari este un subiect complex, care nu trebuie tratat cu ușurință. Importanța acestuia pentru asigurarea unui control prudențial bancar eficient și menținerea stabilității financiare a unei țări este recunoscută prin includerea sa în standardul internațional “Principiile de baza de la Basel pentru o supraveghere bancară efectivă”. Acestea recomandă ca legislațiile naționale să prevadă un anumit grad de protecție legală pentru autoritatea de supraveghere și personalul său.  Numeroase țări europene și din întreaga lume au introdus sau sunt pe cale să introducă prevederi în cadrul juridic național ce urmăresc limitarea răspunderii supraveghetorilor bancari.

Într-un articol, publicat relativ recent pe o platformă de informații juridice, se afirmă că limita actuală de garantare a depozitelor bancare în România (stabilită la nivelul de 100.000 de euro pe deponent garantat și pe bancă), precum și sfera de aplicare a protecției depozitelor au un caracter discriminatoriu.  În rândurile următoare voi analiza în ce măsură afirmațiile respective sunt justificate.  

Recent, un analist economic și-a exprimat scepticismul legat de valoarea adaugată pe care ar putea-o aduce Comitetul Național pentru Supraveghere Macroprudențială (CNSM) în economie, dată fiind  componența sa actuală ce reunește reprezentanți ai următoarelor instituții: Banca Națională a României, Autoritatea de Supraveghere Financiară și  Guvernul României. Potrivit analistului, CNSM trebuie să nu fie legat de aceste institutii, pentru a fi independent și transparent. Propunerea sa contravine însă unei recomandări europene și practicii din domeniul supravegherii macroprudențiale a țărilor din UE.

Teoria că procesul de rezoluție bancară urmărește doar salvarea cu orice preț a  băncilor sistemice de la faliment începe a fi promovată tot mai insistent în dezbaterea publică din România. În acest context, se afirmă că rezoluția s-ar caracteriza prin lipsa oricăror sacrificii și restricții pentru băncile respective. Susținerea unei asemenea teorii denotă însă o neîntelegere a scopului mecanismului de rezoluție bancară și a modului cum acționează instrumentele de rezoluție. Clarificările necesare sunt oferite în continuare.

În urmă cu un an, proiectul de lege privind înființarea unei autorități macroprudențiale în România era supus  unor critici ce se concentrau pe  natura asa-zis obligatorie a recomandărilor entității respective și, pe această cale, constituirea sa într-un “supraguvern”.  Aceste critici reflectă neîntelegerea  esenței  mecanismului “aplică sau explică” prevăzut de proiectul de lege, autoritatea macroprudențială nefiind dotată în  relația cu guvernul cu puteri  constrângătoare, ci doar cu instrumente de asigurare a unui  cadru de recomandare.  Dificultăți de înțelegere a mecanismului mai sus amintit, ce ține de domeniul “soft law”, au existat și în alte țări. În acest context, este utilă prezentarea experienței  Luxemburgului  în privința înființării comitetului macroprudențial, întrucât  ea ofera elemente clarificatoare  în legătură cu principiul “aplică sau explică“ și reglementările  “obligatorii”. Totodată, experiența respectivă cuprinde o serie de aspecte ce ar putea fi de folos ca elemente de reflecție în dezbaterile încă în curs privind crearea unei autorități macroprudențiale în România.

O acuză adusă în ultima perioadă Băncii Naționale a României (BNR) este aceea că banca centrală se face responsabilă de problemele financiare create de băncile populare în urma cu peste un deceniu și jumătate. Voi demonstra în rândurile de mai jos falsitatea acestei încriminări, având avantajul de a fi o persoană ce a fost implicată în reglementarea organizațiilor cooperatiste de credit.  BNR nu a contribuit în niciun fel la declanșarea crizei băncilor populare, din contră a rezolvat această problema, la solicitarea legiuitorului român.