În ultimii ani, mulți economiști, sociologi, politologi și politicieni din economiile occidentale par să abordeze unele subiecte de interes, cu precădere schimbările climatice și inegalitățile economice, ca si cum economiile lumii ar funcționa greșit. În viziunea lor, dacă ar funcționa corect, economiile nu ar contribuie la încălzirea globală și nu ar rezulta în inegalități economice sau în creșterea temporară a acestor inegalități. Din modul în care este formulată problema, soluția apare ca o supunere idividuală cu necesitate față de un scop general: întreaga economie trebuie să facă schimbări care să reducă, eventual, chiar la zero, contribuția la încălzirea globală și să reducă, dacă nu chiar să elimine, inegalitatea. Toate acestea după planuri bine stabilite la nivel global, regional și la nivel de țară.

Sub impactul unei reveniri spectaculoase a cererii, inflația ar putea crește în țările dezvoltate peste nivelurile dorite, chiar dacă referitor la aceste niveluri consensul pare să diminueze comparative cu cel existent înainte de 2008. Această perspectivă, ce a lipsit ceva mai mult de un deceniu, animă discuțiile despre cum ar trebui să fie mix-ul de politici macroeconomice. De data aceasta, mix-ul de politici pune unele provocări noi: pe de o parte, stimulii de urgență acordați în timpul pandemiei au dus deficitele bugetare la niveluri relativ mari în toate țările. Pe de altă parte, politica monetară a fost și încă mai este bazată în primul rând pe programe de relaxare cantitativă. Aceste programe au fost inițiate ca răspuns la criza financiară din 2008 sau la criza datoriilor publice din 2010-2012 din zona euro, cât și pentru a ajuta gospodăriile, firmele, guvernele și sectorul financiar în timpul pandemiei. Date fiind aceste circumstanțe, criteriile specifice ce se au în vedere atunci când se iau decizii de politică monetară vor fi cântărite, cel puțin pentru o anumită perioadă, și din perspectiva datoriilor guvernamentale. 

În ultimul timp s-au intensificat discuțiile despre posibilitatea ca inflația din SUA să înceapă să crească relativ rapid și să redevină o problemă dacă stimulii acordați în timpul pandemiei se vor extinde cu 1,9 trilioane de dolari cât reprezintă pachetul fiscal propus. În teorie, influențele care derivă de aici pentru politica monetară a Fed nu ar trebui să ne îngrijoreze cu referire la politica noastră monetară, deoarece rata de schimb flexibilă ar trebui să elibereze rata internă a dobânzii de presiunile externe, permițându-i să ducă la atingerea scopurilor referitoare la stabilitatea prețurilor în România. Așa ar sta lucrurile dacă politica monetară ar influența condițiile monetare și financiare ale unei țări exclusiv prin rata dobânzii (canalul ratei dobânzii). Totuși, în realitate, pe de o parte, influența externă a politicii monetare a Fed este foarte puternică, iar pe de altă parte pandemia a creat condițiile ca inflația să crească în țările dezvoltate deoarece a făcut necesară apariția unei legături între guverne, firme și bănci care ar putea face dificilă retragerea la timp a stimulilor.

Economic vorbind, guvernele de după noiembrie 2019 s-au angajat pe un curs corect.

Se extinde de ceva vreme în întreaga lume, fiind foarte fecundă și în mediul academic și politic românesc, ideea că antreprenoriatul autentic și clasa de mijloc extinsă și sustenabilă pot coexista pe termen lung cu o prezență masivă a guvernului în economie. Acest miraj are două fațete, ce se sprijină reciproc. Prima, cea care dă aspectul de veridicitate a fenomenului clamat, este aceea că extinderea ponderii cheltuielilor guveramentale în PIB și creșterea bunăstării au mers împreună. Rareori se amintește în conexiune cu acest aspect creșterea puterii de monopol a unor mari giganți și a entităților too big to fail. Cealaltă, la polul opus, accentuată mai ales după criza din 2008, arată că s-au adâncit inegalitățile economice, ceea ce ar face necesară o creștere a justiției distributive (sau justiției sociale, cum mai este denumită), care s-ar putea înfăptui prin creșterea intervenționismului redistributiv, adică prin creșterea dimensiunii guvernelor măsurată prin ponderea cheltuielilor în PIB. Toate aceste sunt clamate în ciuda faptului că în multe țări ponderea cheltuielilor guvenamentale totale în PIB este apropiată de 50 la sută, iar în câteva dintre ele depășește această proporție, iar creșterea cheltuielilor a venit, aproape peste tot în lume, mai ales pe ruta cheltuielilor sociale, care în multe țări a atins sau chiar depășit 20 la sută din PIB.

O creștere a ponderii veniturilor bugetare în PIB altfel decât prin îmbunătățirea colectării ar fi o greșeală

„Man did not adopt new rules of conduct because he was intelligent. He became intelligent by submitting to new rules of conduct.” Friedrich Augustus Hayek