Se străduiesc unii analiști și politicieni din societatea noastră să impună două idei în conștiința publică despre creșterea economică și crearea de locuri de muncă. Prima idee este aceea că există o regularitate ce poate fi folosită de public atunci când votează: anumite partide sunt asociate cu creșterea economică înaltă, iar altele sunt asociate cu recesiuni sau creșteri economice târâtoare. A doua idee este aceea că BNR nu a crescut suficient dobânda pentru a reduce inflația înainte de criza din 2008, iar după aceea, în 2009, nu a redus suficient dobânda, astfel împingând economia în recesiune. În cele ce urmează aduc argumente și prezint o serie de grafice simple și clare pentru a arăta că cele două idei sunt funciarmente greșite.

România este printre țările cele mai interesate în prosperitatea și buna funcționare a Uniunii Europene. Obiectivul nostru de a intra în UE ne-a forțat să facem reforme în toate domeniile, de la cel economic la cel politic și social. Reforme pe care altfel nu le-am fi făcut. Economia noastră a prosperat, iar democrația noastră s-a întărit. Combinată cu calitatea noastră de membru al alianței Nord-Atlantice, poziția noastră geo-strategică a avut de câștigat.

Pe lângă efectele dureroase, crizele economice au și beneficii. Unul dintre aceste beneficii este acela că momentele cruciale, cum sunt crizele, ne obligă să analizăm la ce anume din stocul nostru de cunoaștere trebuie renunțat, din cauză că e greșit, și ce anume trebuie adăugat. În acest scop, cele mai multe studii se concentrează pe cercetarea câte unei crize (sau criză cu criză), adică pe perioada premergătoare și pe perioada imediat următoare crizei. Spre deosebire de studiile cu caracter general, în mod corect, studiile dedicate ciclului de afaceri se concentrează pe cercetarea evoluțiilor economice ca pe o succesiune de alternanțe între crize și perioade de avânt economic, dar rareori consideră că acestea sunt conduse de alternări succesive între rațiune-euforie-panică-rațiune, unde rațiunea este definită ca o concordanță permanentă între mijloace și scopuri. Aici voi arăta că această din urmă abordare este cea benefică. Ea susține două concluzii: prima, reglementările excesive nu pot tempera ciclul economic; a doua, relaxările cantitative sunt mai puțin eficiente decât politica fiscală în reinflatarea economiei.  

Aseară, la un post de televiziune, discuția despre BNR era așa de aprinsă, încât cu greu s-ar fi putut desfășura, cu răbdarea necesară, raționamente convingătoare care să poată fi înțelese de către public. În acest context, în ciuda intervențiilor telefonice ale lui Dan Suciu și ale lui Adrian Vasilescu, două acuze false la adresa BNR nu au fost adecvat demontate: (i) aceea că, în esență, guvernatorul Isărescu ar fi spus că aurul aflat în tezaurul de la BNR nu ar valora nimic și (ii) aceea conform căreia conducerea BNR stabilește salarii și bonusuri, mai mult sau mai puțin, după bunul plac.

Unul dintre subiectele aduse în discuție zilele acestea este dimensiunea împrumutului luat de România de la FMI în primăvara lui 2009. Ideea pentru care împrumutul de atunci a fost readus în discuție este aceea că ar fi fost supradimensioant. Ni se spune pe unele blog-uri că motivul vinovat pentru care împrumutul a fost supradimensionat ar fi fost crearea de profit de către BNR, care, în final, să fie, parțial, redistribuit salariaților. Că împrumutul a fost prea mare – ni se spune – poate să-și dea seama oricine, „fără prea multe cunoștințe economice”.

Oricare ar fi dimensiunea salariilor sau a veniturilor la BNR, ele sunt conform LEGII. Iar LEGEA e suficient de înțeleaptă pentru a înțelege că în BNR este nevoie de competența echivalentă cu cea existentă la nivel mondial, care nu se poate obține fără venituri adecvate. Mâine se vor folosi aberații pentru a ataca alte instituții, după cum va dicta logica populismului. Propovăduirea disprețului față de argument pe care o face populismul televizat va submina, treptat, toate instituțiile democrației.

În ultimii trei ani, prognozele noastre au tins să arate inflații mai mari decât cele înregistrate în realitate, iar inflația a tins să fie semnificativ sub țintă. În cele ce urmează voi arăta mai întâi de ce prognozele noastre au supraestimat inflația reală. Apoi voi arăta de ce inflația a tins să scadă și ce rol a avut reducerea TVA în acest proces. În final voi arăta că avem mai degrabă motive să ne temem de inflație decât de deflație, aici în România.

Pentru România, cele mai mari pierderi vor fi sub forma atitudinii față de piețe, cărora le sunt ostili, sub influența propagandei populiste și tinerii și vârstnicii, pe o scară crescândă. În opinia mea, Brexit-ul ne reduce și mai mult forța de a schimba această atitudine păguboasă a publicului din România, dacă avem în vedere că Regatul Unit era țara din Uniunea Europeană cu cea mai mare înclinație spre a da piețelor rolul central în administrarea economiei. Apoi urmează celelalte pierderi directe, rezultând din accesul mai dificil la finanțarea pentru educația în universitățile britanice, din dificultatea obținerii de către români de locuri de muncă în Regatul Unit etc.