Începutul Secolului 21 este marcat de resurecția ideii de schimbare, după ce aceasta păruse să fie încrustată doar pe frontispiciul ultimului deceniu al secolului trecut. 1989 și mai ales 1991 au marcat, se crede, căderea ordinii globale postbelice, în varianta atomică nu a tratatelor, îndeobște însă acceptându-se semnificația de adevărată schimbare istorică
Problema schimbării în România, în sensul impus de tendințele de pe aliniamentele modernității care dau consistență ideii de progres, nu a avut o abordare nici conjuncturală, nici sistematică. Analizele culturale, mai numeroase, au privit aproape exclusiv raporturile dintre tradiție și modernitate și au avut puțină rezonanță dincolo de unele cercuri intelectuale restrânse, aflate într-o gâlceavă pe imitația unor idei din moda timpului, adeseori minore, anecdotice sau prea personalizate.
Identitatea Economiei Monetare ca domeniu de reflecție s-a consolidat în contextul revoluției în cogniția economică stimulată de Keynes prin fundamentarea perspectivei analitice a Macroeconomiei. De altfel, comunitatea academică activă recunoaște ideea că Economia Monetară este un capitol relevant al Macroeconomiei. De la fixarea aproape exclusivă în teritoriul tehnicilor bancare, specific perspectivei Microeconomiei, Economia Monetară a făcut saltul la nivelul rafinat intelectual al elaborării politicilor specifice sistemului, cotat deja ca având un rol determinant în crearea de valoare adăugată.
Suntem din fericire în faza incipientă a iradierii postadevărului și, ca atare, suportăm efectele încă firave ale discursului negativ. Dar semnele sunt tot mai clare…
Ce vreau să spun preluând ca titlu vorbele lui Einstein referitoare la comunicarea științifică?. Manifestarea fiecărui participant la lanțul argumentării deciziilor cu impact public, eminamente rațional, trebuie modelată după acest principiu. Toți care spun ceva și tot ceea ce spun aceștia despre decizii să fie cât mai simplu posibil de formulat, astfel încât să aibă sens pentru cunoașterea comună. Dar – ca imperativ de neocolit – nici să fie formulat pe atât de simplu încât să se denatureze conținutul deciziilor, să se sărăcească soluțiile, să se diminueze impactul declarat.
O nuanță tare recentă este și tăcerea care se poartă asupra recunoașterii deschise a sorginții keynesiene a soluțiilor aplicate pentru a diminua efectele politicilor din ultimele patru decenii, cu deosebire în economia monetară, preferându-se sintagme eliptice, de tipul QE sau politicilor neconvenționale.
Perioadele de criză sunt prin definiție însoțite de exagerări. Criza în sine, de orice fel ar fi, este consecința exagerărilor în evoluția unor tendințe. În faza premergătoare crizei tendințele de regulă sunt augmentative, nu neapărat în sens pozitiv (vezi speculația), iar în criza propriu-zisă sunt recesive, imposibil de escamotat.
