Ne apropiem de sfârșitul crizei economice generate de pandemia Covid-19. Astfel, încă din cursul acestui an, Statele Unite (dar și România) vor recupera pierderile de Produs Intern Brut suferite în 2020; statele din Eurozonă, a căror revenire se desfășoară mai încet, vor recupera în marea lor majoritate pierderile în anul viitor (2022).
Curba Philips tradițională, unde o scădere a șomajului ducea la o creștere a ratei inflației, nu mai este valabilă în prezent. După cum nu mai sunt valabile nici versiunile mai recente ale acesteia, unde șomajul a fost înlocuit de output gap, iar inflația – de așteptările inflaționiste.
În anul 2020, aproape unul din patru lei cheltuiți de statul român a provenit din datorie (internă și externă), purtătoare de dobândă și care va trebui plătită în viitor. Asta înseamnă, pe scurt, un deficit bugetar de aproape 10 la sută din PIB, față de cheltuieli bugetare de circa 40 la sută din PIB (cifrele exacte sunt 9,8 la sută, respectiv 40,8 la sută din PIB).
În cursul anului 2020, Banca Națională a României a redus rata dobânzii de politică monetară în mod gradual, de la 2,50% pe an, la 1,50% pe an; o reducere suplimentară a avut loc pe data de 18 ianuarie 2021, până la 1,25% pe an. Această abordare graduală a generat în spațiul public discuții cu privire la nivelul actual al dobânzii de politică monetară a BNR, la ritmul de scădere și măsura în care acestea sunt adecvate pentru sprijinirea revenirii economiei. Unele opinii s-au conturat însă prin promovarea de cifre distorsionate sau prin comparații nepotrivite cu situația din alte țări.
Timp de câteva secole, stabilitatea macroeconomică și microeconomică s-a bazat pe respectarea cu strictețe a trei principii de bază:
Sub conducerea doamnei Christine Lagarde, Banca Centrală Europeană (BCE) pare decisă să se angajeze în prima linie a bătăliei contra schimbărilor climatice. De altfel, doamna Lagarde a subliniat de la preluarea președinției băncii faptul că, pentru această instituție, combaterea încălzirii globale trebuie să devină o „misiune critică”, intenție reiterată recent (10 septembrie). Fără a pune în discuție importanța subiectului, ar trebui să ne întrebam care sunt mecanismele concrete prin care BCE (sau orice altă bancă centrală) ar putea influența politica de mediu. Și, încă și mai important, dacă în acest demers banca centrală ar trebui să fie instituția conducătoare sau doar o verigă dintr-un lanț.
Recenta decizie a băncii centrale americane (Federal Reserve/Fed) de a modifica politica monetară, în sensul de a lăsa inflația să depășească pentru o perioadă ținta de 2 la sută, astfel încât aceasta să compenseze perioada cât inflația s-a situat sub țintă (cu alte cuvinte, urmărind o inflație medie de 2 la sută pe perioade extinse de timp) poate fi privită atât ca o evoluție, cât și ca o revoluție (schimbare de paradigmă)
În ultimele decenii, cota unică (atât pentru impozitarea veniturilor, cât și pentru impozitarea consumului – Taxa pe Valoarea Adăugată) a fost încercată de opt state din centrul și estul Europei, membre ale UE. Între timp, patru din aceste state au renunțat la cota unică și au revenit la impozitarea progresivă: Cehia (din 2013), Letonia (din 2018), Lituania (din 2019) și Slovacia (din 2013). Au rămas să practice cota unică Bulgaria, Estonia, România și Ungaria.
Rețeta e simplă: se iau 50 la sută (sau 75, sau 80 la sută, în funcție de “bucătar”) informații adevărate, imposibil de contestat. Se amestecă cu 50 la sută (sau 25, sau 20 la sută) informații false sau, și mai perfid, informații plauzibile, dar scoase din context. Se servește preparatul cald publicului, care neavând cunoștințe de specialitate, este ușor de manipulat.
România este pe cale să iasă cu bine din prima fază a pandemiei Covid-19, deoarece guvernul a luat o decizie responsabilă: având de ales între salvarea vieților omenești și salvarea economiei, a luat decizia corectă de a da întâietate salvării vieților. Țări care au procedat invers (SUA, Marea Britanie, Brazilia, Suedia și multe altele) au plătit un preț exorbitant în materie de victime omenești.
