Recentele discuții, din aprilie 2020, dintre Miniștrii de finanțe au reliefat – din nou – lipsa de solidaritate de care dau dovadă statele europene atunci când se confruntă cu o criză. Fie că vorbim de invadarea Crimeei de către Rusia, de criza refugiaților din Orientul Apropiat, de încălzirea globală sau de pandemia Covid 19, Europa reacționează lent și cu măsuri insuficiente, și acelea smulse cu forcepsul în urma unor negocieri interminabile. Această stare de lucruri nu ar trebui să mulțumească pe nimeni din cadrul electoratelor, dar ea este menținută și chiar amplificată de existența unor linii roșii (restricții auto-impuse), așa cum vom arăta în continuare. 

Există o realitate a mediului politic, care este în stare să promită orice pentru a fi ales, cu precădere într-un an electoral.

Măsurile de stimulare fiscală de o magnitudine nemaiîntâlnită luate de statele dezvoltate în lupta cu pandemia Covid 19 au indus, în statele emergente, iluzia că legile economice pot fi suspendate și că, la urma urmei, există “prânz gratuit” (free lunch), pentru care să nu plătească nimeni, nici în prezent, nici în viitor.

În primele două părți ale acestui articol am arătat că un compromis acceptabil între dezideratele economice și constrângerile date de resursele limitate ale planetei l-ar constitui o creștere economică modestă combinată cu o plafonare a populației, care în conjuncție cu progresul tehnologic să facă posibilă o creștere a PIB/locuitor.

Mediul de afaceri va trebui să își schimbe radical optica, dinspre maximizarea profitului pe termen scurt și producție masivă de bunuri cu ciclu de viață scurt, înspre producție mai mică de bunuri cu ciclu de viață lung și având drept obiective atât profitul, cât și recuperarea /refolosirea resurselor

„Ideea referitoare la o economie care nu crește poate fi o anatemă pentru un economist. Dar ideea unei economii în continuă creștere este o anatemă pentru un ecologist.”  scrie Tim Jackson  în cartea Prosperity without Growth

Banca Centrală Europeană (BCE) a reluat, în vara anului 2019, retorica privind necesitatea unei noi runde de relaxare cantitativă, adică de expandare a bilanțului propriu prin emisiune de bani, în schimbul achiziționării unor titluri de valoare. În sprijinul acestei opțiuni se aduc o serie de argumente care se discută în mod transparent (o rată a inflației situată sub țintă; un ritm de creștere economică nesatisfăcător), dar și argumente care rămân învăluite în umbră (supra-îndatorarea unor state, firme și gospodării; necesitatea de a stimula exportul zonei euro printr-o devalorizare). Într-o serie de articole, începând cu cel de față, vom analiza cât de pertinente sunt aceste motivații.