COMENTARII la volumul 2 al cărții „România între Est şi Vest. Achitarea anticipată a întregii datorii externe: un experiment unic” de Ion Alexandrescu
În prezent, la începutul anului 2019, economia României suferă de puternice dezechilibre. Avem cea mai mare inflație (4,1%) dintre statele membre ale UE-28, avem al doilea deficit bugetar (3% din PIB), depășit doar de Cipru şi avem al doilea deficit extern, de cont curent (4,5% din PIB), de asemenea după Cipru, conform datelor Eurostat. Toate acestea pun economia României într-o poziție marginală, de outlier, fapt uşor de constatat de investitorii străini şi de agențiile internaționale de rating.
Ce este mai bine pentru România pe termen lung? Un sistem bancar puternic, profitabil, furnizor de capital pentru investiții sau un sistem bancar slab, clientelar, alimentând consumul dar nu şi dezvoltarea ţării?
În zece din ultimii doisprezece ani, băncile din Bulgaria au avut un randament al activelor mai mare decât băncile din România; băncile din Cehia au avut un randament al activelor mai mare în opt din ultimii doisprezece ani, şi nimeni nu s-a gândit să le impoziteze suplimentar.
Rândurile de mai jos sunt prilejuite de apariția, în colecția biblioteca BNR (serie nouă) a impunătorului volum “Acţiunea umană” de Ludwig von Mises, o carte pe care puţini non-economiști se vor încumeta să o citească. Întâi, datorită lungimii sale deosebite (peste 900 de pagini), greu de digerat în epoca facebook-ului şi a gratificației instantanee. În al doilea rând, datorită stilului greoi şi extrem de analitic, ceea ce în mod popular se numește „a despica firul în patru”. Totuși, este o carte fundamentală, iar din noianul de idei am să rezum câteva care mi-au atras atenția, lectura neputând fi altfel decât personală.
Pentru a resimți beneficiile aderării la zona euro, cetățenii acestei ţări vor trebui să se schimbe în mod dramatic
Criza financiară care a debutat cu prăbușirea Lehmann Brothers a provocat pierderi uriașe sistemului financiar, l-a obligat să se recalibreze și a fragilizat finanțele multor state. Statul român nu a scos niciun leu din vistierie pentru a-și susține sistemul bancar, o performanță datorată faptului că acesta era dominat de bănci cu acționariat străin. Atunci, în toiul crizei, băncile asigurau stabilitatea sistemului, acum aceste bănci fac obiectul acuzării din partea unei largi părţi a publicului şi a spectrului politic.
Un studiu al Băncii Mondiale a arătat că, din 101 ţări în curs de dezvoltare, doar 13 au reuşit să depășească „capcana venitului mijlociu”, devenind ţări dezvoltate. Reţeta pentru succes e clară: reforme structurale, competitivitate externă, o populație disciplinată şi o clasă politică cu gândire pe termen lung. Faptul că numai o optime din ţări reușesc în aeest demers arată cât de mare este provocarea căreia trebuie să-i facă faţă România.
În societatea românească persistă confuzia conform căreia singura cale de a accelera creşterea economică ar fi adâncirea deficitelor intern şi extern. În realitate, creșterea economică poate fi accelerată în mod sustenabil prin adresarea celor trei factori care compun PIB potențial: capitalul, forţa de muncă, productivitatea.
Băncile nu sunt instituții de binefacere, iar faptul că insistă pe respectarea contractelor în relația cu debitorii rău-platnici nu înseamnă nicidecum un comportament imoral. Ar fi imoral dacă ele nu şi-ar respecta obligațiile faţă de deponenți (ale căror depozite trebuie protejate), faţă de debitorii bun-platnici (ale căror eforturi pentru a respecta disciplina contractuală trebuie respectate) şi faţă de acționari, care în cazul băncilor listate la bursă, pot fi chiar mici investitori din rândul publicului (ale căror investiții ar trebui să fie recompensate prin dividende).
