Un studiu al Băncii Mondiale a arătat că, din 101 ţări în curs de dezvoltare, doar 13 au reuşit să depășească „capcana venitului mijlociu”, devenind ţări dezvoltate. Reţeta pentru succes e clară: reforme structurale, competitivitate externă, o populație disciplinată şi o clasă politică cu gândire pe termen lung. Faptul că numai o optime din ţări reușesc în aeest demers arată cât de mare este provocarea căreia trebuie să-i facă faţă România.
În societatea românească persistă confuzia conform căreia singura cale de a accelera creşterea economică ar fi adâncirea deficitelor intern şi extern. În realitate, creșterea economică poate fi accelerată în mod sustenabil prin adresarea celor trei factori care compun PIB potențial: capitalul, forţa de muncă, productivitatea.
Băncile nu sunt instituții de binefacere, iar faptul că insistă pe respectarea contractelor în relația cu debitorii rău-platnici nu înseamnă nicidecum un comportament imoral. Ar fi imoral dacă ele nu şi-ar respecta obligațiile faţă de deponenți (ale căror depozite trebuie protejate), faţă de debitorii bun-platnici (ale căror eforturi pentru a respecta disciplina contractuală trebuie respectate) şi faţă de acționari, care în cazul băncilor listate la bursă, pot fi chiar mici investitori din rândul publicului (ale căror investiții ar trebui să fie recompensate prin dividende).
Toată istoria ideilor, de la Arca lui Noe din Biblie şi până la lebedele negre ale lui Nassim Taleb arată acelaşi lucru: societățile care se pregătesc din timp pentru evenimente improbabile, dar cu consecințe catastrofale, sunt cele care prosperă
Omul trăiește câteva zile de euforie după ce contractează un credit, iar apoi trăiește zeci de ani cu teamă şi frustrări, accentuate în cazul în care creditul este luat în altă valută decât cea în care îşi încasează salariul
Se pune întrebarea când vom intra în zona euro, cu exactitate. Răspunsul este: depinde. Depinde de o mulţime de factori. Nu putem oferi certitudini, dar într-un fel, a fi maturi înseamnă a putea să trăiești cu incertitudini.
Aşa cum era de aşteptat, apariţia, la data de 1 martie 2017, a “Cărţii albe privind viitorul Europei“ sub semnătura Preşedintelui Comisiei Europene, Jean – Claude Juncker, a stârnit numeroase discuţii. Din păcate, cele mai multe luări de poziţie din spaţiul public românesc exprimă teamă şi indignare faţă de perspectiva creării Europei cu două viteze, demonstrând ignorarea câtorva lucruri fundamentale.
România evoluează într-un context internațional, în care potențialii investitori compară posibilități de plasament în circa 150 de ţări emergente. Orice îmbunătățire a parametrilor macroeconomici atrage în ţară o finanțare mai abundentă şi mai ieftină; orice înrăutățire a lor duce la o finanțare mai precară şi mai scumpă, deoarece investitorii vor prefera să-şi plaseze banii în alte ţări.
Reţeta încercată în România, prin mimetism cu unele economii dezvoltate din Vestul Europei, a fost de a stimula creşterea economică prin relaxări fiscale (reduceri de taxe) şi prin majorări salariale (de regulă, necorelate cu productivitatea muncii). Însă tot experienţa arată că astfel de măsuri au efect de scurtă durată şi, dacă nu sunt însoţite de reforme structurale care să crească eficiența de ansamblu a economiei, sfârșesc prin a fi reversate.
Sunt mulți cei care, în săptămâna de după votul britanicilor în favoarea ieșirii din Uniunea Europeană, se grăbesc să anunțe dezmembrarea acesteia. Articolul de faţă îşi propune să argumenteze că, cu multă inteligență şi cu puțin noroc, Uniunea Europeană ar putea beneficia de această oportunitate pentru a se reforma şi a se întări. Problema este aceea că şi propunerile de reformă merg, cel mai adesea, în sensuri contrare
