2017! Dreptul a irumpt în spaţiul public.
Dezbaterile juridice din ianuarie-februarie au depăşit cadrul lor firesc (sălile tribunalelor, instituţiile de anchetă, CSM-ul, facultăţile de drept, institutele de cercetări, asociaţiile juriştilor) şi au coborât în stradă. În Bucureşti şi în marile oraşe, săptămâni în şir, zeci de mii de protestatari au umplut seară de seară pieţele publice şi străzile, cerând imperios legi drepte.
Din stradă, dezbaterile juridice s-au mutat în tot ceea ce înseamnă astăzi mass-media: televiziuni, staţii de radio, ziare, reviste, bloguri, reţele de socializare. Vocile societăţii civile, puternice, tot mai puternice, s-au pronunţat în virtutea dreptului constituţional la opinie. Dar una e dreptul de exprimare publică şi alta dreptul ca ştiinţă. În focul dezbaterilor, multe dintre vocile societăţii civile s-au avântat pe tărâmul ştiinţei dreptului… formulând deseori puncte de vedere nu numai confuze, dar care au şi produs confuzie.
Cearta juriştilor însă, despre care am scris într-un comentariu publicat cu câteva zile în urmă că ar putea fi de bun augur, a lămurit în mare măsură lucrurile. Şi scriu „în mare măsură” pentru că, până la această oră, sunt încă multe întrebări care fie că au primit răspunsuri parţiale, fie că au rămas fără răspuns. Ceea ce înseamnă că dezbaterea trebuie să meargă înainte. Dezbaterea juriştilor. Cu participarea şcolilor de drept din marile universităţi.
Cert este că, adunând confruntările dintre jurişti, cele ce s-au desfăşurat de-a lungul celor 26 de ani de după decembrie 1989 şi până la sfârşitul lui 2016, vom constata că toate laolaltă nu le egalează nici cantitativ şi nici calitativ pe cele din ianuarie-februarie 2017. Şi că, niciodată în anii din urmă, dezbaterea publică nu a constituit o atât de activă instituţie de educaţie în materie de drept ca în acest an. Categorii importante ale societăţii civile, chiar dacă n-au trecut decât în parte dincolo de sfera confuziilor, au deprins gustul de a se familiariza cu numeroase concepte de drept penal ori de drept civil. E un început bun, dar drumul e lung.
*
* *
Confruntarea pe teme de drept, în acest an, a început cu o cauză ce merită să fie clarificată: AUTOPLAGIATUL. Sub reflectorul “României libere” a ajuns – în ianuarie 2017 – o carte a guvernatorului BNR Mugur Isărescu, publicată în anul 2009: “Contribuţii teoretice şi practice în domeniul politicilor monetare şi bancare”. Ziarul a publicat o anchetă de presă, semnată Sorin Semeniuc, având ca subiect amintita carte. Ancheta, înşirată pe trei pagini de ziar, a dominat două ediţii consecutive ale României libere. Sub atenţionarea “DEZVĂLUIRI”. Am reţinut titlurile ce se vor şocante: “Guvernatorul Băncii Naţionale acuzat de lipsă de etică academică”; “Isărescu, plagiat din Isărescu”; “Autoplagiatul lui Isărescu este fără dubiu”. Toate fiind subsumate următoarei informaţii: „Guvernatorul BNR a preluat aproape integral, într-o carte din 2009, fără a menţiona explicit acest lucru, 180 de pagini din trei volume pe care le publicase în anii anteriori”.
Evenimentele din ianuarie-februarie, pe teme de drept la zi, care ardeau şi ard încă, au plasat în plan secundar ancheta din România liberă, ce dezgropa în ianuarie 2017 un fapt din 2009. Dar subiectul e actual şi merită să fie clarificat. Mai cu seamă că acest caz, menit să exemplifice autoplagiatul, a fost greşit ales; şi greşit gestionat. Nu-l cunosc pe Sorin Semeniuc. Şi nici nu ştiu care îi este crezul jurnalistic. Dar, intrând în angrenajul acestei cărţi, pe de o parte, şi în angrenajul conceptului de autoplagiat, pe de altă parte, în căutarea unui numitor comun, jurnalistul a căzut într-o capcană pe care nu cred că şi-a întins-o singur. Două premise conduc la această concluzie.
Prima premisă. Sorin Semeniuc îl acuză pe guvernatorul BNR de încălcare a prevederilor legale ce incriminează autoplagiatul. Invocând, ca probă, Legea 206 din 2004. A dovedit însă că n-a ştiut să citească această lege. Şi, deci, că n-a înţeles-o. Voi reveni asupra acestui aspect în episodul de mâine.
A doua premisă. Guvernatorul BNR este acuzat şi de încălcare a eticii academice. Problemă nu doar complexă, ci şi complicată. Pentru că opiniile unor personalităţi din mediul universitar, din România ori din străinătate, consemnate în amintita anchetă, pot să aibă o anumită relevanţă, dar nu bat legea. Iar conceptul de etică academică este definit expres în lege. Aşa că proba cade. Voi detalia şi acest aspect într-un episod viitor.
Opiniile din “România liberă” au inspirat alte opinii, diametral opuse. “DC NEWS” a publicat punctul de vedere al scriitorului Dan Ciachir.
Îl citez: ”E o tâmpenie ideea asta cu autoplagiatul. De pildă, George Călinescu în Istoria Literaturii și-a trecut zeci de cronici din ”Adevărul literar” sau din alte reviste. Nicolae Manolescu, la fel. Sunt nespus de multe cazuri din astea. (…) E o tâmpenie cumplită. (…) Cel puțin în literatură e un lucru curent. Un plagiat e plagiat, nu poate fi autoplagiat. E la fel de stupid ca și cum ai spune autosinucidere. Nu se cunoaște zona asta a proprietăților literare. Nu poate fi vorba de un autoplagiat, cel mult de a publica de două ori același lucru. Când iei de la tine nu e niciun furt. Ai dreptul ăsta și poți să faci ce vrei. A fost o schiță și a devenit o nuvelă. O povestire pe care autorul și-a dezvoltat-o în roman… De pildă, cazul lui Petru Dumitriu – a început cu ”Bijuterii de familie” și a devenit trilogia ”Cronică de familie”. E o inepție, v-am spus.”
Dezbaterea a început. Merită să fie adâncită.
Citiţi vineri: “Înainte de a fi cerut opinii de la moralişti România liberă ar fi trebuit să-i asculte pe specialiştii în dreptul de autor”.
