Sub reflectorul “României libere” a ajuns o carte a guvernatorului BNR Mugur Isărescu, publicată în anul 2009: “Contribuţii teoretice şi practice în domeniul politicilor monetare şi bancare”. Ziarul a publicat o anchetă de presă, semnată de Sorin Semeniuc, având ca subiect amintita carte. De reţinut titlurile ce se vor şocante: “Guvernatorul Băncii Naţionale acuzat de lipsă de etică academică”; “Isărescu, plagiat din Isărescu”; “Autoplagiatul lui Isărescu este fără dubiu”. Toate fiind subsumate următoarei informaţii: „Guvernatorul BNR a preluat aproape integral, într-o carte din 2009, fără a menţiona explicit acest lucru, 180 de pagini din trei volume pe care le publicase în anii anteriori”.
*
* *
Notam, în episodul precedent, că Sorin Semeniuc îl acuză pe guvernatorul BNR de încălcare a prevederilor legale ce incriminează autoplagiatul. Invocând, ca probă, Legea 206 din 2004. A dovedit însă că n-a ştiut să citească această lege. Şi, deci, că n-a înţeles-o. Jurnalistul a căzut într-o capcană pe care nu cred că şi-a întins-o singur.
Voi detalia. Guvernatorul BNR şi-a publicat cartea amintită în anul 2009. În ancheta din “România liberă”, presupusul autoplagiat e semnalat în 2017. După 8 ani. Şi e greu de crezut că suntem în faţa unei descoperiri a jurnalistului care a scris textul. Probabil că altcineva i-a sugerat atât tema, cât şi argumentele.
Ce mă îndreptăţeşte să am această suspiciune?
Desigur, faptul că Sorin Semeniuc face trimitere la Legea 206 din 2004. Jurnalistul scrie: “…preluarea cuvânt cu cuvânt a unor lucrări personale anterioare, în lipsa trimiterii (directe!) la sursele originale, figurează imediat după plagiat pe lista abaterilor prevăzute de legea privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică”. (AV: Legea 206/2004). Dacă a invocat legea, era firesc ca jurnalistul să fi ascultat ce spun specialiştii în drept. A cerut însă opinii de la moralişti. Aşa că a prezentat cititorilor o interpretare strâmbă a reglementării autoplagiatului.
Ce n-a înţeles Sorin Semeniuc?
În primul rând, n-a înţeles că era obligatoriu să ia în calcul trei ani: anul 2004 – când a fost adoptată Legea 206; anul 2009 – când a apărut cartea guvernatorului BNR; şi anul 2017 – când a citit legea. Pentru că mai toate legile cu ceva vechime au suferit, de-a lungul anilor, mai multe modificări. Ar fi constatat, citind toate variantele Legii 206/2004 de dinainte de 2009, că nu se suflă nici măcar un singur cuvânt despre autoplagiat. Abia în 2011, prin Ordonanţa 28, a fost reglementat autoplagiatul, textul din Ordonanţa Guvernului fiind integrat în lege la 4 noiembrie 2011. Cum însă reglementarea din 2011 nu opera retroactiv, nu avea cum să i se aplice unei cărţi publicate în 2009.
În al doilea rând, sper că n-a citit deloc legea, şi că a primit “în plic” citatul reprodus în ziar. Pentru că în textul legii citim: “… fără a face trimitere la sursele originale”, în timp ce în România liberă apare “în lipsa trimiterii (directe) la sursele originale”. Cuvântul “directe”, introdus dincolo de cerinţa legii, este menit (bănuiesc) să certifice reproşul adresat guvernatorului BNR că nu a făcut trimiteri în notele de subsol. Pentru că, deşi în 2009 nu avea această obligaţie, a făcut totuşi, aşa cum avea să ceară legea abia începând din 2011, trimiteri! Unde? În cuvântul introductiv şi la bibliografie.
În al treilea rând, n-a înţeles ce domenii reglementează legea pe care a invocat-o. Pentru că lucrarea guvernatorului BNR, din 2009, nici măcar nu se înscrie între prevederile Legii 206/2004. Cele stipulate în… 2011.
Citiţi joi: “Reglementarea juridică a autoplagiatului restricţionează expres domeniile în care se aplică”.
