Într-un interviu recent acordat la un post de televiziune privat, un avocat desemnat într-un raport al Asociației Eurocomunicare drept un personaj activ și influent în propagarea de dezinformări legate de pandemia Covid-19[i], își aduce aminte de domeniul bancar și face câteva afirmații care nu sunt adevărate și uneori nici logice despre procedura de recapitalizare internă (“bail-in”) aplicabilă băncilor.
Mark Twain: “Este mai ușor să duci în eroare oamenii decât să îi convingi pe aceștia că au fost duși în eroare”
Care sunt afirmațiile în discuție?
În esență, persoana respectivă afirmă următoarele: “Să faci însă legi care trec prin Parlament ca prin brânză pentru marile corporații este o adevarată glorie. În timp ce noi ne chinuiam… să explicăm unui întreg parlament…și unei întregi opinii publice de ce această lege e importantă [n.n. legea dării în plată]…băncile treceau prin Parlament o lege cu privire la așa numitul bail-in, care înseamnă că, dumneavoastră stiți despre ce e vorba, dacă ai un depozit bancar și se întâmplă ca banca să fie în pericol de a falimenta, banii respectivi ți-i ia banca, cu excepția sumelor sub 100.000 de euro pentru a se salva (n.n.- transcrierea ne aparține).”
Este șocant să observi câte neadevăruri sau jumătăți de adevăruri pot să existe într-o scurtă afirmație, ce se transpune în doar câteva rânduri. Să precizăm: (1) nu băncile au trecut legea prin Parlament, care transpunea în România o directivă europeană; (2) băncile nici nu aveau un interes în această privință, pentru faptul că legea impune costuri suplimentare acestora și poate duce mai ușor la ieșirea lor din piață; (3) legea, ce nu privește doar instrumentul “bail-in”, nu a trecut prin forul legislativ ca prin brânză; (4) în caz de pericol de faliment nu este obligatoriu să se declanșeze procedura de rezolutie, se poate ajunge la lichidare; (5) în caz de pericol de faliment și numai dacă se îndeplinesc și alte condiții, aplicarea procedurii de rezoluție se face de autoritatea relevantă, deci nu banca decide în privința fondurilor utilizate pentru recapitalizarea internă; (6) utilizarea fondurilor creditorilor se face într-o anumită ordine de prioritate, așa încât nu este neapărat obligatoriu ca depozitele deponenților mai mari de 100.000 de euro (pentru partea ce depășește această limită) să fie atrase în bail-in.
Vom lămuri toate aceste aspecte pe rând, nu înainte de a observa că afirmațiile anterioare sunt construite pe o antiteză, de natură a genera emoții puternice: legile pentru bănci trec rapid prin forul legislativ, în timp ce cele pentru cetățenii de rând trenează. Aceasta figură de stil urmează unei afirmații anterioare potrivit căreia cine face legi pentru oamenii simpli este diabolizat. O încercare de autovictimizare, ce pare a fi menită să stârnească simpatia pentru personajul care luptă împotriva nedreptăților, cine altul decât domnul avocat!
Ce este rezoluția bancară?
Recapitalizarea internă (engl. “bail-in”) este un instrument de rezoluție.Prin urmare, se impune să explicăm mai întâi ce se înțelege prin noțiunea de rezoluție bancară. Aceasta reprezintă un proces de restructurare a unei instituții de credit[ii] aflate în dificultate și a cărei intrare în faliment ar genera efecte sistemice. Astfel, prin rezoluție se urmărește asigurarea continuității funcțiilor critice oferite de bancă clienților săi (de ex. depozite, servicii de plăți), restabilirea viabilității sale, în totalitate sau în parte, și lichidarea părții reziduale a acesteia prin procedurile normale de insolvență în condițiile menținerii stabilității financiare.
Procesul este gestionat de o autoritate desemnată de legiuitor în acest scop (autoritate de rezoluție), care dispune de un set de instrumente și competențe specifice. Rezoluția poate fi întreprinsă numai când sunt îndeplinite condițiile de rezoluție și se face cu respectarea unor principii și obiective bine definite.
Dar recapitalizarea internă?
Recapitalizarea internă (“bail-in”) este instrumentul de rezoluție care a atras cel mai mult atenția și comentariile publicului larg și specialiștilor, dar, cum se poate constata din diferite aserțiuni, și pseudo-specialiștilor în domeniu (unul dintre ei, avocat). Recapitalizarea internă urmărește ca pierderile unei bănci să nu fie suportate din bani publici așa cum s-a întâmplat în timpul marii crize financiare din 2007-2009, ci, în primul rând, de acționarii și creditorii acesteia prin reducerea valorii sau conversia anumitor categorii de creanțe ale lor[iii] în capital al instituției respective, în paralel cu păstrarea activității viabile a băncii și lichidarea părtii sale neviabile.
Originea rezoluției bancare și a recapitalizării interne – un proiect de politică al guvernelor țărilor din G-20
Recapitalizarea internă ca instrument de rezoluție reprezintă o reacție a guvernelor lumii la sprijinul costisitor și pe scară largă ce a fost oferit de acestea băncilor în timpul crizei financiare globale începute în 2008 și la faptul că legislația generală a falimentului aplicată instituțiilor bancare s-a dovedit a fi ineficientă și prea lentă pentru a preveni crize financiare sistemice.
Țările din Grupul celor 20 (G-20), principalele economii ale lumii, au solicitat autorităților de reglementare relevante să elaboreze un regim special de soluționare a băncilor aflate în dificultate. În acest context, Consiliul de Stabilitate Financiară[iV] (Financial Stability Board – FSB) a elaborat documentul “Atributele cheie pentru regimuri eficiente de rezoluție”, ce a fost aprobat de liderii G-20 ca standard internațional în noiembrie 2011.
Acest standard a fost implementat la nivelul Uniunii Europene prin Directiva UE/2014/59 (directiva BRRD), diverse regulamente delegate, precum și prin ghiduri ale Autorității Bancare Europene.
Legea rezoluției bancare a fost promovată de Guvernul României pentru transpunerea unei directive europene
Legea rezoluției bancare (Legea nr. 312/2015), ce reglementează și aspecte privind recapitalizarea internă, a fost promovată de Guvernul României și nu de bănci, cum eronat se susține de unii pseudo-specialiști. Astfel, Guvernul României a înaintat Parlamentului proiectul de lege relevant în vara anului 2015, România având obligația de a transpune în dreptul național directiva europeană mai sus amintită (directiva BRRD).
De ce băncile nu au interes în promovarea unei legi privind recapitalizarea internă?
Răspunsul la întrebarea de mai sus este foarte simplu. Recapitalizarea internă, “bail-in”, este opusul procedurii de “bail-out”. În “bail-in”, acționarii și anumite categorii de creditori suportă pierderile, în timp ce în “bail-out” pierderile sunt acoperite de guverne cu banii plătitorilor de impozite. De asemenea, principiile generale ale rezoluției cer înlocuirea conducerii executive și tragerea la răspundere a persoanelor fizice și juridice pentru responsabilitatea lor legată de intrarea în dificultate a băncii în cauză. Mai mult, în cazul recapitalizării interne de tip “bancă închisă” (detalii mai jos), instituția de credit este lichidată. Și atunci, de ce ar face lobby băncile pentru o lege care clar nu le este favorabilă?! De ce și-ar trage singure un glonț în tâmplă? Aștept o explicație rațională, subliniez raționala și nu fantezistă, din partea dlui avocat legată de acest subiect.
De asemenea, e important să notăm că noul cadru de reglementare imduce costuri suplimentare băncilor, de natura contribuțiilor la fondul de rezoluție și a cheltuielilor ce țin de modificări de natură operațională care să faciliteze implementarea unei rezoluții. Totodată, noile reguli impun constituirea de resurse financiare dedicate (cerințe minime pentru fonduri proprii și datorii eligibile – MREL) provenite de la investitori, prin care se evită tocmai includerea în “bail-in” a depozitelor bancare.
Legea nu a trecut ca prin brînză
Este incorect să faci afirmații care sfidează realitatea obiectivă. Proiectul de lege privind rezoluția bancară a trecut cu greu prin forul legislativ, el fiind adoptat numai după trimiterea României de către Comisia Europeană în fața Curții Europene de Justiție pentru netranspunerea la timp a directivei europene privind rezoluția bancară. Alături de țara noastră, au mai fost trimise în judecată Luxemburg, Polonia, Cehia, Suedia, Olanda. Toate aceste informații se pot obține cu ușurință de pe Internet, fie de pe site-ul web al Parlamentului, fie consultând presa electronică a vremii.
Nu băncile decid în privința declanșării rezoluției
Decizia de începere a procedurii de rezoluție bancară și cea de alegere a instrumentului potrivit de rezoluție, fie el recapitalizarea internă sau altul, sunt luate de autoritatea de rezoluție (Banca Națională a României în cazul țării noastre) și nu de bănci. Pentru a se preveni abuzuri, decizia de declanșare a rezoluției are loc numai cu respectarea unor condiții clar prevăzute de lege (condiții de rezoluție): (1) autoritatea stabilește că banca este în curs sau este susceptibilă de a intra în dificultate majoră; (2) nu mai există alte acțiuni ale sectorului privat sau ale autorităților de supraveghere ce pot fi întreprinse; (3) este necesară acțiunea de rezoluție în interes public.
Depozitele de peste 100.000 de euronu vor intra neapărat în recapitalizarea internă
Absorbția pierderilor în recapitalizarea internă se face în cascadă, cu respectarea unei ierarhii a creanțelor. Investitorii în instrumentele cele mai riscante (și totodată cu randamentele cele mai ridicate) vor suporta pierderea sau vor fi supuși convertirii creanțelor lor în acțiuni înaintea altor creditori. Numai după reducerea valorii sau conversia creanțelor din categoria mai riscantă se va trece la categoria următoare. Primii supuși recapitalizării interne vor fi acționarii. Vor urma apoi, în ordinea preferinței stabilite de lege, deținătorii de alte instrumente de capital și diverse categorii de creditori ai băncii[v]. Persoanele fizice, microîntreprinderile și întreprinderile mici și mijlocii deținătoare de depozite în valoare mai mare de 100.000 de euro (în echivalent în lei), pentru partea ce depășește limita garantată și deci exclusă de la recapitalizarea internă[vi], se află spre finalul listei ce stabilește ordinea de intrare a creditorilor în “bail-in”, deci este relativ improbabil ca acestea să ajungă să fie implicate într-un asemenea proces pentru absorbirea pierderilor și recapitalizarea băncii.
Recapitalizarea internă nu are întotdeauna în vedere salvarea băncii
Recapitalizarea internă se poate realiza în conformitate cu două modele: (1) bancă închisă și (2) bancă deschisă. În cazul modelului de bancă închisă (“closed bail-in”), după cum arată și denumirea, instituția financiară își va înceta existența, deci rezultă că nu se poate vorbi de salvarea băncii respective. Legea nr. 312/2015 permite ambele tipuri de recapitalizare internă.
În situația alegerii modelului “bancă închisă”, instrumentul recapitalizare internă se folosește pentru a converti în titluri de capital sau a reduce valoarea creanțelor sau instrumentelor de datorie care sunt transferate (împreună cu active) către o instituție punte în vederea asigurării de capital pentru aceasta. Pentru a fi mai clar să luăm un exemplu ipotetic. Dintr-o bancă cu probleme se transferă active în valoare de 250 de milioane de lei la o instituție punte nou înfințată, alaturi de datorii în valoare echivalentă. Din cele 250 de milioane de lei datorii, se transformă în capital suma de 25 de milioane de lei. Deci banca punte deține capitalul necesar pentru a-și exercita activitatea. Partea reziduală a băncii cu probleme ce nu a fost transferată la instituția punte va fi lichidată.
Recapitalizarea internă de tip “bancă închisă” mai poate fi folosită și în situația altor două instrumente de rezoluție: vânzarea activității sau separarea activelor.
De precizat că, Legea nr. 312/2015, ce transpune directiva europeană privind rezoluția bancară, conține o serie de mecanisme de siguranță pentru creditori. Unul dintre acestea este cunoscut sub denumirea de “niciun creditor mai defavorizat” (engl. “no creditor worse off” – NCWO). Potrivit acestui mecanism, în cazul în care se aplică procedura de “bail-in”, autoritatea de rezoluție va avea în vedere ca acționarii și creditorii implicați să nu suporte pierderi mai mari decât ar fi înregistrat dacă banca ar fi fost lichidată prin procedura de insolvență. Dacă ar apare astfel de pierderi, acționarii și creditorii au dreptul la o compensație corespunzătoare din partea fondului de rezoluție bancară, administrat de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare (FGDB).
Ar mai fi de spus că procedura de lichidare este cea mai costisitoare: banca își încetează activitatea, activele sale sunt vândute și sumele obținute sunt distribuite creditorilor. Într-o astfel de situație, deponenții pierd accesul la conturile lor bancare, iar împrumutații sunt obligați să caute relații de afaceri cu alte entități bancare, în condiții de creditare, potențial, mai puțin favorabile. Deponenții garantați primesc compensații din partea fondului de garantare a depozitelor bancare în limita sumei de 100.000 de euro. În contrast, recapitalizarea internă permite menținerea funcțiilor critice ale băncii, cum ar fi atragerea de depozite, creditarea sau procesarea de plăți.
Opiniile nu schimbă realitatea
Domnul avocat afirmă în legătură cu acuzatiile de dezinformare privind pandemia ce i-au fost aduse de studenți că nu a fost arătat niciun criteriu știintific, logic sau epistemiologic după care opiniile sale ar fi false. Nefiind specialist ca domnia sa în domeniul epidemiologic nu mă voi pronunța în legatură cu această dispută. Îmi voi permite, totuși, să spun, având ceva cunostințe în domeniul bancar, ca multe dintre afirmațiile sale privind recapitalizarea internă analizate mai sus sunt “fake news”. Iar articolul de față, un exercitiu de factchecking, cred că demonstrează argumentat aceasta.
Orice ar “opina” unii, și oricât de piperat, realitatea nu se schimbă.
Este însă șocant și trist să observi că încă se prezintă publicului larg informații incorecte, în condițiile în care banca centrală a explicat pe larg, în ultimii ani, mecanica rezoluției bancare (pe site-ul său de Internet, în presa economică, la diverse conferințe, etc.) și a demontat, când a fost cazul, concepțiile greșite legate de aceasta[vii].
PS: Definiția utilizată pentru “fake news” în acest articol este una în sens restrâns, și anume informații false ce pot fi verificate ca atare.
i Dacă afirmațiile sale sunt dezinformări sau nu, asta trebuie să lămurească dl avocat pentru a-și apăra reputația. Deocamdată, noi reținem doar faptul/evenimentul că o asociație, pe baza unui studiu elaborat de studenți, l-a acuzat pe dl avocat, în acelasi timp și cadru didactic, că a dezinformat activ.
ii În acest articol, noțiunea de bancă este folosită interșanjabil cu cea de instituție de credit.
iii Datorii din perspectiva instituției bancare.
iv Consiliul de Stabilitate Financiară are ca principal mandat să evalueze vulnerabilitățile din sistemul financiar internațional și să identifice și să monitorizeze acțiunile necesare pentru soluționarea acestora. În structura sa sunt reprezentate autorități naționale din țări importante (bănci centrale, autorități de supraveghere, ministere de finanțe), instituții financiare internaționale, grupuri internaționale din domeniul reglementării și supravegherii financiare.
v De exemplu, depozite ale întreprinderilor mari, resurse atrase de la alte bănci etc.
vi Potrivit legislației în vigoare, depozitele persoanelor fizice și ale persoanelor juridice nefinanciare de până la 100.000 de euro nu fac obiectul recapitalizării interne.
vii O prezentare generoasă dedicată rezoluției bancare se găsește pe situl Internet al BNR la secțiunea Stabilitate financiară. Cel mai citit articol de pe blogul de Opinii al BNR este intitulat “Recapitalizarea internă (“bail-in”): Cum funcționează, cine și cum poate fi afectat? Clarificări privind rezoluția bancară, ce ar fi utile pentru domnul avocat, au fost oferite în articolul: “Obiectivul rezoluției bancare este salvarea băncilor sistemice sau a funcțiilor critice ale acestora?
