Acest articol are scopul de a lămuri câteva confuzii care se fac de către publicul larg între banii digitali emiși de băncile centrale, pe de o parte, și crypto-active (numite impropriu crypto-monede), pe de altă parte. Este de notorietate faptul că aceste confuzii – adesea, voit întreținute de grupuri de interese – se regăsesc pe întreg mapamondul, nu numai în România. Dar în țara noastră ele reprezintă un risc mai ridicat, dat fiind nivelul mai precar de educație financiară a publicului.
De la bun început trebuie precizat că banii dematerializați, sub formă digitală, există de decenii și asigură fluxul de plăți între băncile centrale și băncile comerciale din lume. Ceea ce s-a schimbat în ultimii ani este apariția crypto-activelor (de tipul Bitcoin, Ethereum etc.) și a tehnologiei blockchain, fapt care a atras un interes deosebit din partea publicului, interes nedublat de o cunoaștere a riscurilor asociate. Astfel, băncile centrale s-au văzut nevoite să proiecteze propriile CBDC (Central Banks’ Digital Currencies) destinate publicului larg, pentru a-l feri pe acesta de tentația și de riscurile asociat crypto-activelor.
- Diferențe între Banii Digitali Emiși de Băncile Centrale (CBDC) și Crypto-active
a) O primă diferență constă în aceea că toți banii emiși de băncile centrale (inclusiv CBDC) au următoarele caracteristici: (i) reprezintă un mijloc de păstrare a valorii; (ii) reprezintă o unitate de cont, la care toate celelalte bunuri se pot raporta; (iii) reprezintă un mijloc de schimb între produse diferite, în timp ce crypto-activele nu au nici una dintre aceste caracteristici (exceptând un rol limitat de mijloc de schimb în cadrul unei platforme tehnologice emitente de crypto-active).
În paranteză fie spus, banii emiși de băncile comerciale au și ei cele trei caracteristici amintite, dar – spre deosebire de banii emiși de băncile centrale – nu reprezintă legal tender (adică nu există obligativitatea acceptării lor de partenerii dintr-o tranzacție). Rolul de legal tender – obligativitatea acceptării – este conferit prin lege doar banilor emiși de băncile centrale. Cu atât mai mult, crypto-activele nu se bucură de rolul de legal tender.
Implicația celor de mai sus este că deținătorii de crypto-active (bani emiși de platformele tehnologice) se pot trezi că acestea nu îndeplinesc nici una din funcțiile banilor și, mai mult, pot să nu fie acceptate la tranzacționare cu terțe părți.
b) Banii emiși de băncile centrale (inclusiv CBDC) sunt în întregime garantați de către banca centrală emitentă. Iar dacă această bancă centrală emitentă – într-un caz extrem de improbabil – ar da faliment, banii emiși de ea ar fi în continuare garantați de către ministerul de finanțe al țării respective, pe baza dreptului acestuia de a colecta taxe și impozite în viitor.
În acest timp, crypto-activele nu sunt garantate de nimeni. Este drept că au apărut produse hibride, de genul stablecoins (crypto-active a căror valoare este strâns legată de aceea a unei monede oficiale), dar acestea nu fac decât un free-riding (mers pe blat) al garanției oferite de banca centrală și de ministerul de finanțe respectiv.
Deținătorul de crypto-active ar trebui să știe că riscul îi aparține în întregime și că nici o instituție a statului nu este obligată să îl despăgubească în cazul reducerii valorii acestor crypto-active.
c) Banii emiși de băncile centrale (inclusiv CBDC) și de băncile comerciale sunt emiși „din nimic” („out of thin air”), dar nu „contra nimic”. Întotdeauna, există în contrapartida lor un titlu de valoare (cambie, titlu de stat, obligație municipală, obligație corporativă sau chiar un contract de muncă atestând fluxuri viitoare de venituri), astfel încât banii nu sunt niciodată un cadou. Este drept că această noțiune a fost pervertită în ultimele decenii de tot felul de inovații, gen tichete de masă, tichete de vacanță sau – în statele occidentale – de Helicopter Money „căzuți din cer” asupra cetățenilor. Dar, în principiu, banii trebuie să aibă întotdeauna în contrapartidă o avuție sau un flux de venituri (trecute sau viitoare).
În schimb, emitenții de crypto-active le prezintă adesea ca pe un cadou/un drept inalienabil, atrăgând astfel clienți naivi.
Consecința este că banii oficiali sunt – sau ar trebui să fie – o dovadă a credibilității (creditworthiness) deținătorului lor, în timp ce crypto-activele nu conferă o astfel de dovadă despre deținătorul lor.
- Cererea și oferta de crypto-active
Cererea inițială de crypto-active s-a născut la confluența a trei grupuri de actori sociali:
- sectorul ilegal (economia neagră/gri), adică acele persoane care preferă ca tranzacțiile lor să nu fie urmărite de oficialități;
- oameni cu dexterități digitale (informatice), dar cu cunoștințe economice precare;
- libertarienii (cei care nu vor să aibă nimic de a face cu statul, nici măcar cu moneda oficială a acestuia).
Acestor trei grupuri li s-a adăugat, în timp, un al patrulea grup – cel mai numeros – format din milioane de tineri, care „s-au prins” că prin crypto-active se pot îmbogăți cu un efort minim (fără a lua în calcul posibilitatea pierderii). O astfel de atitudine este încurajată de cultura îndreptățirii („entitlement”-ului), dominantă în societățile consumeriste contemporane.
Toate aceste persoane au tendința de a considera crypto-activele ca pe un substitut al banilor (ceea ce nu sunt) și nu ca pe un joc riscant, de tip ruletă.
Oferta nu a întârziat să apară, din partea emitenților de crypto și a platformelor tehnologice. Acestea din urmă au un interes comercial în a controla, prin algoritmi, obiceiurile de consum, gusturile și viața privată a clienților lor. „Banii” emiși privat sunt o parte a acestei scheme destinate să încalce libertatea personală a cetățenilor.
În acest context, băncile centrale s-au simțit obligate să pună la punct propriile lor monede digitale (CBDC), oferind publicului o alternativă sigură, lipsită de riscuri, la crypto-active. Ceea ce pot băncile centrale este să îi salveze pe oameni de naivitate, lăcomie și ignoranță. Ceea ce nu pot face (și nici nu trebuie să facă) este să îi îmbogățească pe oameni peste noapte.
(Va urma)
