Îmi este greu să citesc articole cu mesaje gen că BNR opreşte creditarea populaţiei sau că băncile din România, din cauza BNR, vor putea credita numai în afara ţării, observând că între titlu şi conţinut există și unele diferenţe, cele din urmă corecte, fiind susținute de bunul simţ al comunicării. Dar, sperietoarea din titlu rămâne și îi pot afecta pe cei cu inimă slabă care îşi caută soluţii pecuniare şi cu sprijinul băncilor.
BNR nu face nici una și nici alta din cele puse în titlurile cu pricina, alegerile băncilor comerciale sau ale consumatorilor de credite aparținându-le exclusiv. BNR dă, însă, prin calibrarea instrumentelor ei politică specifică – monetară – la realitățile ce se configurează (un întreg apart profesional se ocupă de acest lucru), un mesaj care trebuie asimilat de cei care sunt interesați în funcționarea pieței creditelor și în valorificarea oportunităților ei, cu privire la: costul primar al banilor, al gestiunii lichidității ca necesar optim și/sau pentru menținerea echilibrului cursului de schimb.
Începem să fim confuzi cu noi înşine, punând la mijloc reputaţia băncii centrale în ceea ce privește ce trebuie să facă (nu ce vrea să facă) pentru cetăţenii acestei ţări. Că s-a schimbat trendul dobânzii de politică monetară (de referinţă) este un fapt semnalat corect, dar în nici un caz a posteriori, că ar fi urcat alte dobânzi cum se încercă a fi insinuat, iar BNR ar vrea să le valideze sau chiar să le împingă mai sus. Este o acuză lipsită de orice temei, iar creşterea economică este în general infalţionistă.
La orice nivel al costului banilor există investitori, reamintind că bancarizarea (creditarea de la băncile comerciale) în România mergea spre maxim, ca procent din PIB, chiar la o dobândă de politică monetară de peste 11%, acum 12 ani. Altceva stimulează mai mult investiţiile, iar aici un rol deosebit îl are guvernanţa faţă de mediul de afaceri, încrederea în stabilitate şi predictibilitate, panta sustenabilă a ciclului economic care asigură profitabilitate şi capacitatea de returnare a resurselor atrase prin credite. Investitorii români se pot credita acum din orice țară din cadrul UE, deci pot să facă o algere funcție de condițiile de creditare de aici sau de acolo. Tot așa, băncile comerciale din România au dreptul să-și utilizeze resursele de creditare și pentru clienți din alte țări, în condiții de prudențialitate, fiind supuse supravegherii legale pentru a rămâne solide.
Am mai spus că rolul social al unei bănci centrale începe cu anticiparea inflației, BNR, privind din prezent ce se poate întâmpla în viitor cu stabilitatea preţurilor, iar costul banilor mai ieftini sau mai scumpi are rolul de a atenua şocurile şi prelungirea efectelor acestora induse de factori care modifică dramatic preţurile la unele categorii de produse din structura coşului de consum. Măsurile recente de recalibrare a instrumentelor BNR au mai fost anunţate cu tactul necesar (măcar cu o ambiguitate constructivă) în raport cu ”supraîncălzirea” consumului din ultimul timp, iar acest lucru nu a fost determinat de banii ieftini, dacă privim la lentoarea amorsării creșterii creditului.
De la o decizia de politică monetară până la temerea că BNR opreşte creditarea populaţiei sau că împinge băncile să crediteze în afara țării este cale lungă, chiar dacă temerea poate fi adevărată, dar din alte motive. În termeni de specialitate, noi vorbim de canalul de transmisie al impulsului monetar (mărirea dobânzii de politică monetară, în acest ultim eveniment), de eficiența acestuia, de efectul de întârziere, de distorsionare a așteptărilor normale prin comportamente etc. Costul banilor trebuie mereu interpretat ca o atenţionare asupra unei variabile dintr-o ecuaţie de decizie a celui care are nevoie de bani sau care oferă bani, cu precizarea că nimeni pe nimeni nu obligă la un credit, după cum nimeni nu poate interzice accesul la un credit. Dar, în mod sigur, i se oferă să aleagă între variantele de ofertă și cerere.
Ajungem din nou la aceeași problemă, a inducerii unei aserțiuni false, că BNR vrea (după unii că are obligația!) să se erijeze în mintea celor care trebuie să ia decizii pentru ei însăși. Să insinuăm că am ajuns până acolo? Poate că ar fi necesar, dacă am merge pe ceva cee ace ne este foarte cunoscut, că o bancă centrală ar trebui să fie ”gânditor” (și nu împrumutător) de ultimă instanță în cazul multora. Nu ar fi o sarcină maternă prea mare?
Totuși, guvernatorul a făcut o referire la o astfel de situație, evident în termenii posibili, dar forțați în opinia mea, să se reglementeze de la nivelul ei un prag de îndatorare al populației. Acest lucru necesită o dezbatere serioasă (ea a mai fost în CA/BNR cu ceva ani în urmă), dar o decizie de acest fel ”sună ca dracu” (spunea un premier), că, fie cei din băncile comerciale, fie populația, și-au pierdut simțul prevenției pentru propria lor protecție. Alții de aiurea s-ar întreba, acesta este profesionalismul unora sau modul de a se îngriji al altora? Ar fi oare onorabil să ajungem să jignim pe unii și alții, dacă nu chiar pe noi înșine?
