Inflaţia în creştere din luna septembrie a ridicat o serie de întrebări despre rolul Băncii Naţionale în temperarea acestei evoluţii. Ce a făcut BNR până acum? De unde vine această presiune inflaţionistă? Şi cum este corelată creşterea de dobândă de politică monetară cu creşterea economică? Întrebările sunt simple şi fireşti. Răspunsurile par însă prea mult ignorate. Aşadar, „a dormit“ BNR?
1.Anul 2021 a fost şi este în continuare unul extrem de agitat pentru Banca Naţională. În acest an, protocolul de tratare a inflaţiei a început din primăvară când tratamentul profilactic a presupus renunţarea la achiziţiile de titluri de stat (în condiţiile în care mulţi, chiar în ZF, spuneau că BNR trebuie să dea drumul la mai multă lichiditate pentru credite ieftine în economie). La primele simptome de creştere de preţuri BNR a început un tratament de control strict al lichidităţii care a permis – împreună cu nivelul mai ridicat de dobândă existent în România – ca decizia de creştere a dobânzii de politică monetară să fie amânată până în toamnă, cu toate beneficiile unui asemenea demers, în condiţiile în care alte economii din Europa Centrală şi de Est au început să urce brusc dobânzile, unele peste nivelul dobânzii BNR. Ungurii au crescut la 1,65%, cehii la 1,5% şi polonezii au început şi ei ciclul de majorare. Pentru o analiză corectă a situaţiei, precum şi a impactului pe piaţa valutară, trebuie văzut întotdeauna întregul tablou regional.
2. Nu mai e o surpriză pentru nimeni că majorările generale de preţuri şi, implicit, ale ratei inflaţiei s-au produs din cauza unei veritabile explozii pe plan internaţional a preţurilor la energie şi combustibil. Faptul că la noi aceste creşteri au coincis cu liberalizarea preţurilor administrate la energie nu a adus aceste preţuri în zona de influenţă a politicii monetare, cum greşit se poate înţelege. Energia şi combustibilul fac peste jumătate din rata anuală de inflaţie de 6,29% în septembrie, adică 3,24 puncte procentuale. (La acestea se mai adaugă preţurile volatile, din nou incontrolabile, şi alte preţuri administrate care sunt tot în creştere şi duc componenta care scapă de sub impactul dobânzii BNR la 4,12 puncte procentuale). Inflaţia pe care o poate influenţa BNR prin creşterile de dobândă, celebra COR2, rămâne la 2,29%, aşadar foarte aproape de ţinta de inflaţie de 2,5%. Acest lucru înseamnă că BNR are de data asta un spaţiu relativ mic de manevră în gestionarea diferitelor componente ale inflaţiei.
3. Şi totuşi, de ce nu a crescut BNR mai repede şi mai mult dobânda când a devenit clar pentru toată lumea că inflaţia va creşte ca indice agregat? Apare firesc întrebarea dacă BNR nu putea face mai mult, utilizându-şi principalul instrument de luptă – dobânda de politică monetară – împotriva inflaţia. Doar s-a spus chiar de la nivel înalt că BNR este „beneficiarul problemei“ – numite inflaţie, aşa că e treaba băncii. Dar BNR este în cel mai bun caz titularul soluţiei. Al unei soluţii pe termen mediu, puse în practică cu discernământ, lăsând economia să crească, adică să producă, să angajeze, să plătească salarii şi statul să încaseze venituri în creştere pentru cheltuielile publice tot mai mari. O înţelegere îngustă a mandatului de luptă împotriva inflaţiei ar fi însemnat ca acţiunile BNR să se concentreze pe componentele din indicele de inflaţie asupra cărora dobânda de politică monetară are impact (adică 2,29%) care acoperă tot ce înseamnă economie (fără legume, fructe, tutun şi desigur energie). Pentru a împinge în jos aceste 2 şi ceva procente ar fi trebuit ca dobânda de politică monetară să se ducă în cer şi ca urmare această mare parte din economie să intre în deflaţie, fără lichidităţi şi cu credite prohibitive. Probabil că aşa inflaţia ar fi stat mai aproape de ţintă. Operaţia ar fi reuşit, dar pacientul – economia României – ar fi fost cam… mort. Nu de Covid, ci din cauza somnului raţiunii economice. Aşa că, cu siguranţă BNR nu doarme!
