Unii amintesc ca BNR a ratat tinta de inflatie (cu marje) in anii recenti. Dar a ignora socurile externe este nedrept – multe banci centrale au fost in aceasta situatie. “Socul intern” de la jumatatea lui 2015 (scaderea dramatica a TVA la alimente) este de pus la socoteala – asa cum a fost in sens invers socul cresterii TVA la 24%. Banca Nationala are alaturi de problematica preturilor marea chestiune a stabilitatii financiare. Cum aceasta depinde esential de ce fac bancile mama, se intelege de ce era vital pentru Romania si alte economii din Europa Centrala si de Rasarit sa nu sufere o masiva si brutala retragere de resurse financiare (dezintemediere) – ratiunea de a fi a Initiativei de la Viena, ce a fost un fel de control asupra miscarii capitalurilor. Este de repetat ca asistenta financiara initiata in 2009 (ca si in tari baltice, Ungaria) era necesara avand in vedere marile dezechilibre, scadenta unor plati externe, inghetarea pietelor etc.
Cand o banca centrala se arata preocupata de un policy-mix dezechilibrat o face si pentru ca stabilitatea financiara poate fi sever afectata. Consolidarea fiscala din ultimii ani la noi a fost incurajata de BNR, dar se dovedeste fragila in masura in care am intrat intr-un derapaj structural al bugetului – cu deficit programat de 2,9% din PIB in 2016 (fata de 1,4% in 2015), anticipat de analize sa fie peste 3,5% in 2017 daca nu vor fi adoptate masuri de corectie. Calculele de la BNR si nu numai arata ca deficite bugetare in succesiune de peste 3% ne duc rapid spre 50% din PIB datorie publica. Nu este o cifra aparent mare considerand media din UE (in jur de 85% din PIB). Dar pentru o economie relativ mica, cu grad de euroizare important, cu venituri fiscale foarte mici (27-28% din PIB fata de o medie peste 45% in UE), cu suferinte mari ale bugetului prin subfinantarea cronica a unor sectoare cheie, si cand salaraizarea unitara se profileaza ca noua presiune majora, nu se poata sta impasibil. Instabilitate economica rezulta din derapaje bugetare mari si, finalmente, loveste stabilitatea financiara.
Unii remarca volatilitatea scazuta a cursului leului si recomanda flotare mai accentuata pentru amortizarea socurilor externe. Se remarca si distanta notabila intre dobanzi pe piata monetara (ROBOR la 3,6 si 12 luni) si rata de politica monetara (de 1,75%). Se sugereaza si mersul catre o tintire a inflatiei deplina (fully fledged). BNR a facut bine ca a practicat o flotare controlata (managed floating ) a leului avand in vedere euroizarea interna, experienta nefasta din anii 2006-2008, cand leul ajunsese pana la 3,2 in raport cu euro. In faza de avant al ciclului financiar, intrarile mari de capital pot conduce la o apreciere excesiva a monedei nationale, la o alocare rea de resurse (catre non-tradables). Este de gandit ca o intarire a politicii monetare acum – vazuta ca apropiere de un regim de tintire a inflatiei propriu-zis – prezinta riscuri semnificative. Ideea ca politica monetara sa compenseze derapajul fiscal prin intarirea sa (cum recomanda unii experti ai FMI) este discutabila, poate usor avea efecte nefaste (ex: incurajarea capitalurilor speculative). Mai ales intr-un context european cand alte banci centrale coboara dobanda-cheie, cand se practica dobanzi ultra-scazute (politica BNR devine oricum relativ mai tare).
Decizia BNR din 31 martie 2016, de a sta in expectativa, de a nu intari politica monetara, de a avea spatiu de manevra larg se cuvine a fi judecata din aceasta perspectiva. Aceasta nu inseamna ca BNR va neglija eventuale presiuni inflationiste. Banca Nationala poate lupta contra inflatiei, dar nu poate compensa cu eficienta un derapaj masiv al politicii fiscale/bugetare.
BNR poate inca practica o politica monetara conventionala, ceea ce este un avantaj in conditiile date. Aceasta politica ar fi mai eficace daca euroizarea s-ar reduce tot mai mult. De-euroizarea nu trebuie asteptata, ci poate fi incurajata prin diverse masuri.
