În primăvara acestui an (2022) asistăm la sfârșitul unei utopii, a acestui Brave New World care durează de treizeci de ani și în care se părea că globalizarea a învins definitiv, că războiul nu mai este posibil și că democrația va fi forma de organizare îmbrățișată de toate statele lumii. Nimeni nu a dat glas acestei speranțe/iluzii mai bine decât Francis Fukuyama, care vorbea despre „sfârșitul istoriei”. Dar democrația s-a dovedit a fi o plantă fragilă, incapabilă să prindă rădăcini în state fără o tradiție democratică (Rusia, China, statele arabe), ajungând să fie amenințată chiar și în locuri neașteptate (Ungaria, Polonia, Franța, SUA).
Acești treizeci de ani de autoamăgire au permis democrațiilor europene să facă o serie de erori strategice, cum ar fi să își delege apărarea către Satele Unite, aprovizionarea energetică către Rusia și producția industrială către China. Totul în numele maximizării plăcerii (pentru votanți și pentru clasa politică) și a minimizării durerii (a se citi nevoia de reforme și de sacrificii). (In)cultura politică rezultată a dus la câteva generații de votanți europeni obișnuite să fie „mângâiate pe creștet”, în spiritul că totul li se cuvine și că se poate trăi la infinit peste mijloacele proprii, prin acumularea de datorii care vor fi plătite de generațiile viitoare. Acum ceasul deșteptării a venit, odată cu nota de plată, care va obliga la ajutări substanțiale într-un timp scurt.
Ar fi putut fi altfel? Poate. Dacă statele arabe sau China ar fi dat uitării deceniile de umilință la care au fost supuse de statele occidentale și dacă Rusia nu ar fi cultivat cu asiduitate mitul imperial, poate că ele s-ar fi putut insera cu succes într-o lume deschisă și pașnică, fie ea și multipolară. Dacă Occidentul însuși ar fi fost mai puțin îmbătat de propriul succes și nu ar fi comis greșeli istorice (în Kosovo, Irak, Libia etc.), poate că atracția exercitată de el ar fi fost mai mare în rândul statelor emergente. Dar acum toate acestea sunt de domeniul trecutului și noua realitate trebuie confruntată așa cum este.
În cele ce urmează, vom prezenta trei domenii în care auto-amăgirea democrațiilor europene a mers foarte departe și care acum se cer corectate: domeniul militar, cel energetic și cel fiscal-bugetar.
Tabelul 1 arată măsura în care domeniul militar a fost neglijat în statele membre ale UE, care practic și-au delegat politica de apărare către SUA/NATO. Cheltuielile cu apărarea, ca procent din PIB, se situau în medie la doar 1,2 la sută în UE, față de 1,3 la sută în Rusia, 1,7 la sută în China, sau 3,7 la sută în SUA, în anul 2020.
Doar patru state (printre care și România) depășeau pragul de 2 la sută din PIB. În ce privește serviciul militar obligatoriu, doar opt state din 27 îl mai practicau în anul 2022, restul preferând conceptul de armată de profesioniști. Dar războiul din Ucraina a demonstrat cât de importantă este pregătirea militară pentru (cel puțin) toți bărbații dintr-o țară, în cazul în care țara lor este invadată. Asta pentru a nu mai vorbi de alte calități – spiritul de camaraderie, disciplina, smerenia – pe care armata le cultivă și de care generații întregi de tineri au fost lipsiți, cu efecte nocive asupra formării caracterului acestora. Deloc întâmplător, printre statele europene care nu au renunțat la serviciul militar obligatoriu, regăsim statele nordice (Danemarca, Finlanda, Suedia) și statele baltice (Estonia, Lituania).
Un alt domeniu total neglijat în Uniunea Europeană în ultimele decenii a fost auto-aprovizionarea cu energie, deși politicile ecologice au dus la câteva succese punctuale în dezvoltarea energiei regenerabile. Tabelul 2 arată că, în medie, în 2020 statele UE depindeau în proporție de 57,5 la sută de importuri (îndeosebi din Rusia), în ceea ce privește consumul lor de energie. Ponderea dependenței energetice era de 26 la sută în SUA și, practic, zero în Rusia (pentru China nu există date credibile).
Din păcate, dezvoltarea energiei regenerabile în Europa s-a făcut în detrimentul – și nu complementar – energiei nucleare. În definitiv, orice stat european care nu dispune de resurse energetice proprii se poate baza – la limită – pe soare, pe vânt și pe nuclear. Este drept că energia nucleară are patru dezavantaje majore – necesită investiții scumpe; necesită cantități mari de apă; este vulnerabilă în caz de conflict; prezintă problema depozitării deșeurilor – dar toate acestea pălesc atunci când sunt puse în balanță cu necesitatea de a importa energie de la o putere adversă, precum Rusia. Germania a făcut o eroare strategică colosală în 2011, după Fukushima, atunci când a decis închiderea reactoarelor nucleare, la presiunea partidului ecologist (aflat acum la guvernare, și care trebuie să repare ce a stricat). Franța are, ea singură, mai mult de jumătate din cele 104 reactoare nucleare ale Uniunii Europene și, doar datorită Franței, Europa se poate compara în materie de număr de reactoare cu celelalte mari puteri (SUA, China, Rusia).
În fine, nu există o ilustrare mai bună a traiului pe datorie, care s-a încetățenit în Uniunea Europeană, decât nivelul ridicat al datoriei publice din statele membre. În medie, aceasta a atins 88,1 la sută din PIB în anul 2021, dar tot flancul sudic/latin (căruia România îi aparține din punct de vedere cultural) a înregistrat niveluri de peste 100 la sută din PIB. Și în acest domeniu, moderația este apanajul statelor nordice și baltice, a căror datorie publică nu depășește 65,8 la sută din PIB (Finlanda). Există însă și o veste bună la nivel european: în anul 2021, datorită unei combinații de restrângere a deficitelor bugetare și de creștere peste așteptări a inflației, datoria publică a scăzut (ca procent din PIB) în 21 din cele 27 de state analizate. Din păcate, România se încadrează în cele 6 state cu datorie publică în creștere, ceea ce indică o dată în plus urgența unei consolidări fiscale.
Cele trei tabele prezentate ilustrează clar nevoia de reformă urgentă în domeniile respective, precum și clivajele de atitudine dintre Nordul și Sudul UE. Dar apar și câteva elemente-surpriză: în primul rând, poziția deosebit de fragilă a Germaniei pe toate cele trei componente, rezultat al neglijării, timp de decenii, a provocărilor latente; în al doilea rând, poziția nesperat de bună a României, care stă mai bine decât majoritatea statelor europene la aceste trei capitole. Dar această ultimă remarcă nu ar trebui să ne liniștească prea mult, cunoscută fiind propensiunea noastră de a ne bate joc de atu-urile cu care suntem înzestrați.
Oricât ar fi de nociv, războiul dezlănțuit de Rusia în Ucraina va avea, totuși, și câteva efecte benefice:
– va deschide ochii europenilor asupra unor probleme neglijate prea mult timp;
– va crește unitatea și solidaritatea europeană în abordarea respectivelor probleme;
– va merge în sensul reducerii dependenței de hidrocarburi, și, prin aceasta, va întări pe termen mediu și lung politicile de combatere a modificărilor climatice;
– va forța reîntoarcerea la manualele „ortodoxe” de economie, acelea în care inflația și datoria publică mari sunt considerate inacceptabile.
Mai dificil va fi de înfrânt comoditatea unui public european ultra-răsfățat (vezi reacția gilettes jaunes la scumpirea cu câțiva eurocenți a benzinei, de acum câțiva ani). Să sperăm că Europa va avea liderii potriviți pentru a promova schimbările necesare în aceste vremuri istorice complicate.
