Sunt convins că nu greşesc, dacă am în vedere preocuparea senatorului Daniel Zamfir pentru inovaţia juridică, afirmând că domnia sa este unul dintre cei mai activi membri ai Parlamentului României, în planul strădaniilor pentru modificări şi completări de legi. Mai cu seamă că, în legislaţia românească, nevoia de a face clare legi confuze este acută.
Sub acest aspect, preocupările domnului senator sunt meritorii. Consider însă că, mai cu seamă prin preocuparea introducerii unor derogări de la Codul Civil, aceste propuneri ajung la un dezechilibru privind raportul oportunitate-legalitate. Cred că pot fi încadrate aici şi recentele iniţiative aflate pe rolul Senatului.
Sunt câteva săptămâni bune de când, în trei comisii ale Senatului, au intrat în dezbatere cele mai recente propuneri de legiferare ale senatorului Zamfir. Le voi numi, pentru identificare, deşi titlurile lor nu sunt edificatoare. Sunt patru: 1) pentru modificarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori; 2) pentru modificarea Ordonanţei Guvernului 13/2011 privind dobânda legală; 3) pentru modificarea Ordonanţei Guvernului 51/1997 privind operaţiunile de leasing; 4) pentru modificarea Ordonanţei Guvernului 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului. În comisiile de specialitate din Senat, unde au fost şi sunt invitaţi experţi din Banca Naţională şi din bănci, reprezentanţi ai ANPC şi ai asociaţiilor de consumatori, dezbaterile sunt aprinse. Controversele concentrându-se, mai cu seamă, în jurul a două teme: oportunitatea şi legalitatea acestor propuneri.
Inovaţii juridice: legalitate şi oportunitate
Nu intenţionez, în analiza de astăzi, să detaliez toate cele patru propuneri legislative ale senatorului Zamfir. O voi face în comentariile din zilele următoare. De altfel, în ceea ce priveşte propunerea privind abrogarea articolului 120 din Legea băncilor voi evita să îmi exprim punctul de vedere. Motivul fiind acela că nu am ajuns încă la o concluzie. Poate că senatorul Zamfir, încercând să scoată din Legea băncilor o prevedere privind investirea cu titlu executoriu a contractului de credit pleacă de la o cerinţă rezonabilă. Şi anume, creditorul, înainte de a trece la executarea silită, să se adreseze unui judecător.
Dar, totodată, poate că şi Asociaţia Română a Băncilor conturează un punct de vedere rezonabil plecând de la situaţiile concrete din realitatea românească. Am analizat acest aspect, am adunat nenumărate premise, atât din bunele practici europene, cât şi din dezbaterile de idei din alte ţări europene, dar nu am ajuns la o concluzie. Problema este extrem de sensibilă şi Comisiile din Senat, pe al căror rol se află acum soluţionarea acestei probleme, vor fi nevoite să dea dovadă de multă cumpătare.
Voi detalia însă, într-un comentariu din BURSA de marţi, propunerea senatorului Zamfir de a pune un stăvilar în faţa nevoilor certe ale băncilor ca în multe situaţii să despartă creditul de creditor, ceea ce în drept se numeşte cesiune de creanţă. Cred că ar fi bine, ar fi chiar corect, ca senatorul Zamfir să reflecteze asupra acestei încercări de a dinamita cu trei fraze o construcţie juridică pe care legiuitorii romani au ridicat-o în trei secole.
În comentariul de astăzi, mă voi opri însă asupra câtorva aspecte de teorie juridică şi de logică economică, care cred că este bine să fie clarificate tocmai pe fondul dezbaterilor deschise de senatorul Zamfir, pentru că propunerile pe care le avansează trec cu mult dincolo de persoana domnului senator. Sunt şiruri întregi de parlamentari care întăresc prin semnături propunerile privind modificările sau completările unor legi care afectează sistemul bancar. Şi mai este riscul de a fi îmbrăţisate unele oportunităţi, care pot duce la modificări legislative în sprijinul câtorva mii sau zeci de mii de persoane, călcând însă în picioare legalitatea de natură să asigure un echilibru la nivelul întregii societăţi.
O coardă care s-ar putea rupe
Oportunitatea, în acest caz, e o realitate ce a rezultat din criza economică. Criză ce – odată cu multe alte poveri pe care le-a aruncat în cârca societăţii noastre -, a împins o masă critică a populaţiei îndatorate la bănci să sufere schimbări dramatice în puterea de plată. Două fiind consecinţele cele mai grele: restrângerea intermedierii bancare până la cel mai de jos nivel din Uniunea Europeană şi împingerea unei treimi din totalul creditelor în zona restanţelor la plată (vezi graficul nr. 1). În acelaşi grafic, se vede scăderea masivă a neperformantelor (întârzierile la plată) de la 28 la sută la 9 la sută în condiţiile în care băncile româneşti au asigurat cea mai bună acoperire cu provizioane dintre toate ţările UE.
Inovaţiile juridice, totodată ca răspuns la cerinţele îmbunătăţirii reglementărilor bancare, sunt inevitabile. Dar coarda nu poate fi întinsă dincolo de punctul în care se poate rupe. Şi,cu deosebire, nu poate fi întinsă dincolo de prevederile Constituţiei şi ale legilor prin care principiile constituţionale se aplică în viaţa de zi cu zi a societăţii.
Domnul senator, în BURSA de joi, 14 decembrie, răspunde la întrebări… cu întrebări. Şi, de parcă n-ar fi preşedintele Comisiei Economiei din Senat, ar vrea un răspuns de la BNR, chiar de la guvernator. Citez: “De ce costurile la credite în România sunt duble faţă de alte ţări din UE?”… Pentru că şi salariile, în ţările din UE la care se referă, sunt de două, de trei sau chiar de patru ori mai mari decât în România. În plus, sunt şi alte nenumărate motive, la care voi reveni într-un viitor comentariu.
Mai întreabă domnul Zamfir: “Este adevărat că în România, băncile locale sunt pe primul loc în topul celor mai profitabile din UE, rentabilitatea fiind de două ori peste media europeană?”… La această întrebare, ca şi la celelalte de altfel, Banca Naţională a dat explicaţii ample în rapoartele anuale şi în numeroase alte documente sau analize. Adaug, aici, încă un răspuns. Îi rog pe cititori să privească cu maximă atenţie graficul nr. 2.
Ce văd aici? Că an de an, de la începutul crizei, din 2009, sistemul bancar a făcut profit operaţional masiv (vezi coloanele colorate în albastru). Dar tot an de an, în proporţii şi mai mari, au fost calculate provizioane (vezi coloanele colorate în maro) care au muşcat puternic din profit. În 2014, de exemplu, provizioanele (care exprimă de fapt efectele crizei asupra populaţiei şi companiilor îndatorate, dar care au fost suportate de bănci) au urcat peste profit cu 4,5 miliarde de lei. Rezultatul? Nu doar că profitul a fost anulat total, dar au produs şi o pierdere de 4,6 miliarde de lei. De ce au fost calculate aceste provizioane? Aşa prevede un regulament european, care se aplică întocmai, fără să fie transpus în legislaţia internă. Regulamentul face însă dreptate. Dacă băncile, din cauza provizioanelor, au rămas fără profit, nici statul (prin impozite) nu are de ce să le ia bani băncilor.
România: în rând chiar şi cu Zona Euro
Mai întreabă domnul senator: “Consideraţi normală marja dobânzii cu 6-8 la sută peste Robor la împrumuturi de nevoi personale (deci 8-10%) în condiţiile în care băncile plătesc sub 1% la depozite?” … Consider normal să nu ne comparăm cu Germania, ci cu vecinele noastre Polonia, Ungaria şi Cehia. Priviţi cu atenţie graficele 3 şi 4. Veţi vedea că România (linia în zigzag albastră) după câteva ieşiri din rând, în 2010 şi în 2011, începând din 2012 îşi aliniază rezultatele cu toate aceste ţări. Şi chiar cu media Zonei Euro. Atât la creditele date populaţiei pentru consum, cât şi la cele pentru locuinţe.
În materie de creditare, fie că e vorba de consum, fie de case, Banca Naţională a subliniat apăsat: temperează şi va tempera împrumuturile acordate populaţiei pentru a nu se ajunge la supraîndatorare. Cuvântul fiind ales cu mare grijă. Ca să nu intervină confuzii. Aşa că, dincolo de nenumăratele intenţii atribuite băncii centrale de către cei ce s-au lansat în polemici pe marginea acestui subiect pe o scară largă, până în punctul în care ar putea deveni nesănătoasă. Şi BNR a avut şi are în vedere un singur lucru: temperarea creditării. Şi cum, în limba română, acest cuvânt are trei înţelesuri, foarte apropiate între ele – a potoli, a modera, a domoli -, pot spune că toate aceste sensuri corespund politicii băncii centrale.
