Debutul săptămânii în curs a fost marcat de o comemorare. Luni, 10 februarie, s-au împlinit 110 ani de când Eugeniu Carada a trecut în veşnicie. A lăsat moştenire, generaţiilor care i-au urmat, imaginea intelectualului public implicat din răsputeri în viaţa cetăţii.
A scris şi, mai cu seamă, a făcut istorie. Îl găsim între oamenii politici care au sprijinit înfăptuirea Unirii de la 1859. Apoi, după şapte ani, când a crezut că Domnitorul Al. I. Cuza şi-a încheiat rolul şi că, pentru România, era important să treacă într-un alt timp, al modernizării rapide, a participat la conjuraţia care l-a detronat. Şi, imediat, i s-a alăturat lui Ion C. Brătianu în tratativele cu casa regală de Hohenzollern, cu scopul aducerii lui Carol pe tronul României. Pentru ca numai peste patru ani, în 1870, să organizeze o revoltă împotriva principelui Carol. Revoltă pe care tot el s-a zbătut s-o oprească.
Aici tragem linie. În viaţa lui Eugeniu Carada se încheia o etapă, pentru a începe alta. Împlinise 34 de ani, „începuse tinereţea cu versuri“, fusese poet, dramaturg, om politic, revoluţionar şi venise vremea pentru „poezia cifrelor“, cum remarca Liviu Rebreanu. Se pregătise, de altfel, pentru această etapă, făcuse la Paris studii de drept şi de economie, în ţară intrase în afaceri, acumulase o avere substanţială, câştigase bani mulţi. Şi dacă, în cea dintâi etapă a vieţii, în anii în care a făcut şi jurnalistică, învăţase „că redactorul unei foi publice este dator să cântărească fiecare idee, fiecare cuvânt, înainte de a-l da tiparului, pentru ca nicio expresie să nu ofenseze auzul naţiunii, niciun cuvânt negândit să nu-i amăgească cugetarea“, în noua postură a manifestat o grijă deosebită ca niciun gest negândit să nu-i umbrească personalitatea.
România anilor 1870 îşi etalase veritabile centre de excelenţă. Îşi făcuse loc, în societatea românească a vremii, un vibrant spirit de competiţie intelectuală. Şi, în plus, se formase o elită ce-şi închega un sistem de valori culturale bine articulat. Iar Eugeniu Carada era parte a acestei elite. Când a sunat ceasul independenţei, în 1877, a înţeles să se implice în războiul în care ţara s-a aruncat inevitabil mobilizându-şi averea acumulată. A finanţat din banii lui echiparea oştirii, hrana ei, potrivit documentelor vremii. Mai mult chiar, a plecat la Paris (suportându-şi cheltuielile) pentru a se ocupa de tipărirea biletelor ipotecare, garantate de statul român cu o parte a domeniilor din propriul patrimoniu, pentru a finanţa Războiul de Independenţă.
Banca Naţională a României, fondată în 1880, a fost momentul de vârf. Capodopera lui Carada. El, cel dintâi, a înţeles ce fel de bancă centrală îi trebuia României acelui timp. Iniţiativa legislativă a întemeierii BNR, avansată public de premierul Ion C. Brătianu, concepţia instituţională şi organizarea instituţiei au fost datorate ideilor lui Eugeniu Carada, adevăratul ctitor al Băncii Naţionale a României. El a repetat fără întrerupere, ca să audă toţi cei care trebuia să audă, că doar o bancă naţională solidă şi independentă de interesele politicianiste de moment putea sprijini munca ţării în toate sectoarele, putea asigura dezvoltarea României în toate planurile. Academicianul Victor Slăvescu afirma, în anii 1920, că Eugeniu Carada a fost „un apărător convins al autonomiei băncii faţă de Stat, socotind că tocmai despărţirea precisă a câmpurilor de activitate respective poate îngădui o colaborare firească şi în acelaşi timp rodnică“.
Într-o societate în care utilizarea instrumentelor moderne de credit era prea puţin cunoscută şi acceptată, Eugeniu Carada s-a străduit, din prima zi, să spargă această barieră. Şi a reuşit, aşa cum timpul a dovedit-o, să dea ţării o instituţie solidă, al cărei cel mai de preţ capital a fost şi, desigur, a rămas: încrederea. El a înţeles că, într-o ţară fără experienţă în domeniu, la mult râvnitul capital de încredere nu se putea ajunge fără regulamente bine gândite şi fără un corp de funcţionari bine pregătiţi profesional, cu o conduită morală ireproşabilă, în stare să câştige încrederea publicului. În contextul epocii şi al disciplinei orientale a românilor, Carada nu s-a sfiit să supravegheze direct corpul de funcţionari ai băncii, în rândul cărora nu dorea să pătrundă nimeni care ar fi putut tulbura prestigiul instituţiei.
În 1881, Banca Naţională a României – înfiinţată prin lege în primăvara anului 1880 – a început să funcţioneze efectiv ca instituţie fundamentală a tânărului stat român. Gândul construcţiei unei clădiri monumentale, cu adevărat reprezentative pentru această instituţie de prim rang, s-a născut tot în mintea întemeietorului ei de fapt, Eugeniu Carada. Palatul BNR, înălţat în stil neoclasic, a fost şi a rămas unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură ale Bucureştilor. Deşi proiectul a fost conceput de doi arhitecţi francezi, Carada a fost cel care a insistat ca edificiul să fie ridicat de ingineri şi muncitori români, sub directa lui supraveghere.
Acum 110 ani, la 10 februarie 1910, Eugeniu Carada a lăsat ţării o bancă centrală modernă şi a plecat în ceruri. Nu înainte însă de a fi imprimat întregului personal al băncii centrale o nouă mentalitate în legătură cu operaţiunile de bancă. Şi de a fi format, după propria-i exprimare, „moravuri solide de piaţă comercială“.
