Reprezentatul Comisiei Europene la Bucuresti, doamna Angela Filote, a declarat recent ca modelul de crestere din Romania nu lucreaza in folosul cetatenilor, ca institutia pe care o reprezinta nu incurajeaza un astfel de model.
Aceasta afirmatie este notabila din mai multe puncte de vedere.
Astfel, pe fondul manunchiului de crize care macina UE si care afecteaza orice stat membru, Romania, asemenea altor economii emergente din UE, a corectat mari dezechilibre in anii din urma: deficitul bugetului public, cca 9% din PIB in 2009, a fost de 1,4% anul trecut; deficitul extern (de cont curent), cca 12% din PIB in perioada 2007-2008, a fost sub 1% din PIB tot anul trecut.
Starea macro a Romaniei este considerabil mai buna decat la momentul eruptiei crizei financiare, chiar daca datoria publica s-a triplat si a ajuns la cca 39% in 2015 (in timp ce indatorarea totala a tarii s-a redus la sub 60% din PIB).
Sunt cifre in raportul Comisiei si alte analize care particularizeaza starea economiei/societatii romanesti.
De pilda, conditiile de viata in mediul rural sunt departe de normalul european (vezi si analiza recenta a fundatiei Friedrich Ebert), distributia veniturilor (multiplu de 7 intre primii 20% si ultimii 20% dintre cetateni), distributia venitului national (PIB) intre salarii si profit, care este intre cele mai dezechilibrate in Europa.
Astfel, salariile in UE15 (tarile mai bogate) au avut o pondere medie de peste 50% din PIB in 2012 fata de 33% in Romania; cifra pentru salarii era 45% in Ungaria si 38,6% in Bulgaria. Remunerarea capitalului sub diverse forme a fost in UE15 de 38,4% in acelasi an, in timp ce s-a ridicat la 54,5% in Romania (48,4% in Bulgaria, cca 40% in Ungaria).
Drept este ca venitul/locuitor in Romania a ajuns la cca 55% din media UE la paritatea puterii de cumparare. Dar aceasta evolutie ascunde distributia veniturilor, intre salarii si profit, intre categorii socio-profesionale, intre mediul urban si cel rural.
La cifrele evocate mai sus sunt de amintit starea precara a infrastructurii de baza, calitatea jalnica a multor lucrari publice. Romania a alocat constant din bugetul public pentru bunuri de capital peste 4% din PIB, ce este mai mult decat in alte economii din Europa Centrala si de Rasarit. Iar rezultatele sunt flagrant inferioare.
Risipa, incompetenta si deturnarea de resurse au insemnat nu numai o eficienta lamentabila a investitiilor publice, dar si privarea cetatenilor de bunuri publice pentru care platesc taxe si impozite.
In contrast dramatic cu aceasta “risipa” este subfinantarea cronica a educatiei si sanatatii, cu cote de sub 4% din PIB anual fiecare si care plaseaza Romania la coada Uniunii. Incasarile fiscale de 27-28% din PIB sunt intre cele mai scazute in Uniune (unde media este peste 40% din PIB) si amputeaza sever capacitatea statului de a furniza bunuri publice esentiale.
Acestea sunt repere ce dau sens declaratiei doamnei Angela Filoti.
Dar declaratia mentionata reclama si alta cheie de interpretare din cel putin doua motive. Unul, intrucat exista reguli ale jocului in UE care au implicatii majore; alt motiv, exista probleme ce rar ajung sa fie abordate de expertii Comisiei, ai organizatiilor financiare internationale.
Regulile concurentiale (ale Pietei Unice) din UE obliga la deschidere economica, la eficienta. Dar ele favorizeaza companiile mari cand exista asimetrii informationale si de putere, cand se manifesta efecte de aglomerare, cand accesul la finantare nu este egal, cand tari mari si cu forta economica isi sprijina “campioni nationali” pentru a castiga piete externe.
Deschiderea completa a contului de capital (conditie a intrarii in Uniune), liberalizarea pietelor financiare aduc beneficii, dar si dezavantaje. Romania a avut dificultati accentuate in stavilirea intrarilor de capital, in mare parte speculative. Nu este o intamplare ca evolutia tip “avant si prabusire” (boom and bust) din economia romaneasca, dintre anii 2004-2009, are aceeasi alura cu cea din economiile baltice, Ungaria, economii sudice din euroarie etc.
A functionat aici ceea ce numim “ciclul financiar” european. Desi forta de munca din Romania are componente cu inalta calificare (vezi excelenta in domeniul IT) si baza sa industriala este diversificata, atractivitatea investitionala a tarii a fost perceputa, esentialmente, prin costul muncii – adica salarii mici.
De aceea este amintita, mai sus, distributia venitului national intre salarii si castigurile capitalului.
De la un punct, dezvoltarea, reducerea decalajelor economice nu se pot bizui numai pe costuri inferioare cu forta de munca. Si in Asia exista teama unor tari ca zborul lor economic se poate frange daca nu vor inova; este numita “capcana a venitului mediu” (middle income trap).
Aceasta dilema o au Polonia, Ungaria, tari baltice. Este evident ca trebuie sa o avem si noi. Dezvoltarea de durata inseamna sa folosesti pietele (sa ai economie libera), dar sa si le invingi; trebuie sa construiesti avantaje competitive noi, prin diverse instrumente, politici. Altminteri, risti sa ramai incremenit intr-o pozitie inferioara ca nivel de dezvoltare.
Al doilea motiv ce obliga la interpretarea declaratiei si intr-o alta cheie priveste teme aproape nevorbite la Bruxelles, in abordarile expertilor Comisiei, ai organismelor internationale.
Sunt teme cel mai adesea ignorate de cercurile de afaceri care se exprima in dezbaterea publica interna, care fac lobby propriilor interese. Ma refer la abuzuri de pozitii dominante pe piete, practici rele (utilitati publice, industria farma, banci etc), finantare (daca este nevoie de o banca de dezvoltare si capitalizarea CEC), evaziune fiscala si evitare de plata a impozitelor (preturi de transfer – externalizarea profitului), concurenta neloiala, protectia mediului, salarii mici etc.
Din pacate, guvernele noastre au avut marja limitata de discutie, negociere in conditiile in care slabicuni mari de guvernanta publica, metehne structurale adanci, au permis partenerilor de dialog sa capete ascendent in fixarea temelor mari. Dar si asa, nu este de acceptat neabordarea unor asemenea chestiuni.
Tari vecine, ce se confrunta cu aceeasi problematica economica, reusesc mai bine decat noi sa urmareasca interese economice legitime, care privesc viata oamenilor.
Cheia de interpretare sugerata mai sus pune intr-o alta lumina afirmatia ca modelul de crestere de la noi ar avea sorginte interna; sunt reguli ale Uniunii, ale pietelor care aduc plusuri si minusuri si exista practici ale firmelor mari care nu sunt in ordine.
La Bruxelles trebuie sa se mediteze si asupra chestiunilor notate mai sus, care privesc nu numai Romania.
Modelul de crestere revelat de criza financiara este de amendat: merita sa ne bizuim si pe economisire interna, sa fie stimulata alocarea de resurse catre produse si servicii exportabile (tradables), sa avem venituri fiscale mai mari pentru a finanta mai bine educatia si sanatatea (ca si alte domenii), sa se dezvolte capitalul autohton, sa ingrijim poli industriali ce combina vigoare academica cu mediul afaceri (Cluj Napoca este un exemplu), sa avem o diplomatie economica agresiva.
In acelasi timp, sunt de introdus metode de guvernanta corporativa sanatoase in intreprinderile de stat, de reformat administratia publica. Toate acestea trebuie sa se regaseasca intr-o strategie de dezvoltare deschisa la minte si pragmatica.
Articol aparut initial in Ziare.com
