Pentru România, cele mai mari pierderi vor fi sub forma atitudinii față de piețe, cărora le sunt ostili, sub influența propagandei populiste și tinerii și vârstnicii, pe o scară crescândă. În opinia mea, Brexit-ul ne reduce și mai mult forța de a schimba această atitudine păguboasă a publicului din România, dacă avem în vedere că Regatul Unit era țara din Uniunea Europeană cu cea mai mare înclinație spre a da piețelor rolul central în administrarea economiei. Apoi urmează celelalte pierderi directe, rezultând din accesul mai dificil la finanțarea pentru educația în universitățile britanice, din dificultatea obținerii de către români de locuri de muncă în Regatul Unit etc.

Am fost intrebat cum vad situatia actuala a bugetului si daca ar fi oportun un acord nou cu FMI. Sunt doua aspecte cheie de avut in vedere in acest sens: in ce masura situatia bugetului contine riscuri semnificative; daca este fezabil un acord cu FMI in conditiile date.

Prețurile au crescut în mai 2016 cu 0,25%, potrivit datelor comunicate de Institutul Național de Statistică. Deoarece rezultatul a fost mai bun decât în aceeași lună a anului trecut, prin așa-numitul ”efect de bază”, s-a ajuns la un nou record de scădere a prețurilor: -3,46% potrivit metodologiei naționale și -3,0% conform indicelui armonizat IAPC, utilizat pentru comparabilitate la nivel european.

Când, potrivit raportului de convergenţă 2016, publicat ieri de Comisia Europeană, se arată că  România nu îndeplineşte criteriul cursului de schimb, la fel ca în cazul tuturor celor şapte state care fac obiectul raportului, aceasta nu este decât o evidenţiere a faptului că leul nu participă la Mecanismul European al Ratelor de Schimb (European Exchange Rate Mechanism -ERM-II). Aceasta ar presupune definirea condiţiilor specifice pentru participarea în mecanismul cursului de schimb ce trebuie semnate de preşedintele BCE şi guvernatorul BNR. Anterior însă, miniştrii de finanţe ai statelor membre din zona euro şi ai ţărilor care participă la ERM II decid cursul de schimb central al leului (RON) faţă de euro precum şi banda standard de fluctuaţie pentru intervenţia obligatorie a băncilor centrale participante. Cu alte cuvinte, în lipsa stabilirii unei parităţi centrale în jurul căreia cursul monedei naţionale să nu varieze mai mult de plus/minus 15 procente în aşa numita antecameră Euro, niciun stat membru, care nu a decis o dată de aderare la zona euro şi nu a intrat în ERMII, nu îndeplineşte condiţia cursului de schimb. Aceasta este o precizare absolut necesară pentru evitarea erorilor de interpretare a documentului CE referitor la cursul de schimb.

Dacă economia mondială alternează între perioade „normale” (cu rate nominale pozitive ale dobânzii) și „anormale” (cu rate egale cu sau apropiate de  zero), atunci ar fi bine ca politicile macroeconomice din România să fie pregătite să facă față ambelor situații

Bancherii centrali îndrăznesc să supere. Desigur, nu este treaba lor să se pronunțe asupra unor opțiuni politice, sociale sau geostrategice! Dar e datoria lor să prezinte publicului implicațiile și riscurile la adresa stabilității prețurilor și a celei financiare. E scris în mandate. Și e corect să le pretindem să ne informeze mereu pentru ca noi, publicul larg, și implicit cei aleși să ne reprezinte, să poată decide ce vrem și ceea ce nu dorim să ne asumăm.

A fost ceva normal înainte de 2008 pentru băncile centrale să reducă dobânzile în timpul recesiunilor, pentru a stimula cererea, și să le crească ulterior, pentru a tempera cererea. Cu acest mecanism, băncile centrale au împins inflația unde au dorit. Nimeni nu părea să creadă cu adevărat că acest mecanism comod se va mai deteriora vreodată și că băncilor centrale le va veni greu să creeze inflație. Și, chiar dacă s-ar fi întâmplat, exista o cauzalitate reasiguratoare acceptată de economiști (Mishkin, 2007): inflația depinde de bani, care la rândul lor depind de băncile centrale. Cu alte cuvinte, ar fi suficient ca băncile centrale să găsească alte modalități pentru a crește cantitatea de bani. Iar băncile centrale au făcut ce a depins de ele pentru a crea bani: mai întâi au redus ratele dobânzii la zero, apoi au trecut la relaxări cantitative, iar în prezent extind practica dobânzilor negative la rezervele excedentare. Totuși, inflația nu a crescut spre nivelurile dorite. Am să arăt de ce cred eu că suntem aici și ce este, probabil, neadecvat în conceperea politicilor monetare.

Legea „dării în plată”, revenită la Președintele României pentru promulgare, este un caz tipic de intervenție neinspirată a statului în economia de piață. Se poate constata că s-au adunat prea multe întrebări și prea puține răspunsuri cu adevărat lămuritoare. Cât de mult poate întinde coarda statul când intervine în economia de piață?

Independența băncii centrale nu este o întâmplare sau un act de benevolență al politicienilor. Sub presiunea societății, politicienii din democrațiile mature au transpus în legi stocul de cunoaștere menționat, astfel încât să le fie imposibil diverselor majorități parlamentare să intervină în operațiile monetare. Decizia politicienilor pare la fel de eroică și înțeleaptă ca cea a lui Ulise, care, după războiul troian, pe drumul de întoarcere acasă, se leagă de catarg pentru a nu se lăsa atras de chemarea înșelătoare a sirenelor. Dar nu este similitudine. Politicienii nu au adoptat acele legi dintr-o gândire anticipativ-înțeleaptă proprie, ca a lui Ulise, pentru a se feri de tentația de a folosi banca centrală în scopuri populiste, ci la presiunea societății.

Dacă statul, până în prezent, nu a venit cu niciuna dintre legile cerute de Directiva Europeană 17/2014 pentru protecţia debitorilor ipotecari loviţi de criză şi, deci, în pericol să-şi piardă casele cumpărate cu credite bancare, în schimb se înmulţesc iniţiativele menite să provoace riscuri majore în sistemul bancar şi, mai departe, în economie. Cea mai recentă: propunerea parlamentară a doamnei senator Cristina Anghel, care a depus un proiect de lege privind modificarea Statutului BNR.