Latinii aveau obiceiul să sintetizeze preceptele în puține cuvinte. Așa a apărut și sintagma « post hoc, ergo propter hoc » care se traduce prin « după aceea, deci din cauza aceea ». Practic, ei se îndoiau de faptul că simpla secvențialitate între două evenimente ar trebui să postuleze și o legatură de cauzalitate între ele. Mi-am amintit de această expresie  citind valuri-valuri de inepții despre un moment din tumultuoasa istorie a tinerei economii de piață românești : atacul speculativ împotriva leului din octombrie 2008 și urmările sale.

România evoluează într-un context internațional, în care potențialii investitori compară posibilități de plasament în circa 150 de ţări emergente. Orice îmbunătățire a parametrilor macroeconomici atrage în ţară o finanțare mai abundentă şi mai ieftină; orice înrăutățire a lor duce la o finanțare mai precară şi mai scumpă, deoarece investitorii vor prefera să-şi plaseze banii în alte ţări.

Teoria că procesul de rezoluție bancară urmărește doar salvarea cu orice preț a  băncilor sistemice de la faliment începe a fi promovată tot mai insistent în dezbaterea publică din România. În acest context, se afirmă că rezoluția s-ar caracteriza prin lipsa oricăror sacrificii și restricții pentru băncile respective. Susținerea unei asemenea teorii denotă însă o neîntelegere a scopului mecanismului de rezoluție bancară și a modului cum acționează instrumentele de rezoluție. Clarificările necesare sunt oferite în continuare.

Inflatia exista pentru ca, intr-o economie libera, preturile se misca, cel mai adesea in sus; este o platitudine aceasta afirmatie. Dar ea merita sa fie spusa tinand cont de ce se intampla in numeroase economii in ultimii ani. Este vorba de inflatie foarte scazuta, aproape de zero. In economia noastra am asistat la un soc dezinflationist masiv ca urmare a reducerii TVA, care a condus la inflatie negativa incepand cu 1 iulie 2015. Si la noi inflatia a scazut in pas alert, mai ales dupa 2012; pentru finele acestui an prognoze recente converg catre o rata inca negativa.

Se străduiesc unii analiști și politicieni din societatea noastră să impună două idei în conștiința publică despre creșterea economică și crearea de locuri de muncă. Prima idee este aceea că există o regularitate ce poate fi folosită de public atunci când votează: anumite partide sunt asociate cu creșterea economică înaltă, iar altele sunt asociate cu recesiuni sau creșteri economice târâtoare. A doua idee este aceea că BNR nu a crescut suficient dobânda pentru a reduce inflația înainte de criza din 2008, iar după aceea, în 2009, nu a redus suficient dobânda, astfel împingând economia în recesiune. În cele ce urmează aduc argumente și prezint o serie de grafice simple și clare pentru a arăta că cele două idei sunt funciarmente greșite.

România este printre țările cele mai interesate în prosperitatea și buna funcționare a Uniunii Europene. Obiectivul nostru de a intra în UE ne-a forțat să facem reforme în toate domeniile, de la cel economic la cel politic și social. Reforme pe care altfel nu le-am fi făcut. Economia noastră a prosperat, iar democrația noastră s-a întărit. Combinată cu calitatea noastră de membru al alianței Nord-Atlantice, poziția noastră geo-strategică a avut de câștigat.

Invocând dificultatea de a achita ratele la creditele în franci elvețieni ca urmare a evoluției în creștere puternică a cursului monedei abreviate internațional CHF, mai multe persoane au solicitat vehement impunerea prin lege a plăților la cursul istoric, din momentul contractării creditului aflat în dispută cu banca. Din păcate, creșterea ratelor în expresie nominală nu a fost cântărită corect din perspectiva posibilităților reale de plată, bazate în marea lor majoritate pe evoluția câștigului salarial mediu net, așa cum a fost el consemnat de statistica oficială. De altfel, el a stat la baza posibilității de luare a unui credit și a dus în majoritatea cazurilor la limită la accesarea în franci elvețieni.

În urmă cu un an, proiectul de lege privind înființarea unei autorități macroprudențiale în România era supus  unor critici ce se concentrau pe  natura asa-zis obligatorie a recomandărilor entității respective și, pe această cale, constituirea sa într-un “supraguvern”.  Aceste critici reflectă neîntelegerea  esenței  mecanismului “aplică sau explică” prevăzut de proiectul de lege, autoritatea macroprudențială nefiind dotată în  relația cu guvernul cu puteri  constrângătoare, ci doar cu instrumente de asigurare a unui  cadru de recomandare.  Dificultăți de înțelegere a mecanismului mai sus amintit, ce ține de domeniul “soft law”, au existat și în alte țări. În acest context, este utilă prezentarea experienței  Luxemburgului  în privința înființării comitetului macroprudențial, întrucât  ea ofera elemente clarificatoare  în legătură cu principiul “aplică sau explică“ și reglementările  “obligatorii”. Totodată, experiența respectivă cuprinde o serie de aspecte ce ar putea fi de folos ca elemente de reflecție în dezbaterile încă în curs privind crearea unei autorități macroprudențiale în România.

Romania are nevoie de o conversatie interna serioasa privind aderarea la zona euro (ZE), care sa ajute decizii politice responsabile. Judec textul profesorului Silviu Cerna (Ziarul Financiar, 23 sept. a.c) in acest context si salut demersul fiindca vine din partea unui om cu cunoastere teoretica si experienta in practici monetare. Pledoaria pentru ca aderarea la zona euro sa fie esenta unui proiect de tara nu este lipsita de temei, mai ales ca ar semnifica apartenenta la primul cerc concentric al Uniunii. Ar putea favoriza inserarea in retele industriale europene; ar avea si o dimensiune geopolitica accentuata in lumina incertitudinilor aduse de ultimii ani, inclusiv de rezultatul referendumului din Regatul Unit si tendinte centrifuge in UE. Pe de alta parte, argumentatia ca aceasta aderare sa fie cat mai rapida, chiar in 2019, este de examinat la rece, nu furati de patetism.