Se intalnesc pe site-uri cunoscute de stiri financiare titluri de genul: banci centrale coplesite, bancherii centrali nu sunt eroi, programe de relaxare cantitativa (QEs) sufera, etc. In esenta este vorba despre ipostaza in care se gasesc banci mari de emisiune, care au fost obligate sa intervina alaturi de guverne pentru a salva sistemele financiare, sistemul financiar global. Cei care afirma ca ar fi fost preferabil ca bancile centrale sa stea deoparte in  criza financiara actuala subestimeaza pericolul imens dupa prabusirea bancii de investitii Lehman Brothers. Indiferent de persuasuni individuale, cei de la carma Fed-ului, a Bancii Angliei, a ECB-ului au incercat sa previna un dezastru. Dincolo de analize din afara, exista relatari din culise, marturisiri ale protagonistilor acelor momente (Bernanke, King, Trichet, Paulson, Geithner, etc) mai mult decat elocvente.

Unii amintesc ca BNR a ratat tinta de inflatie (cu marje) in anii recenti. Dar a ignora socurile externe este nedrept – multe banci centrale au fost in aceasta situatie. “Socul intern” de la jumatatea lui 2015 (scaderea dramatica a TVA la alimente) este de pus la socoteala – asa cum a fost in sens invers socul cresterii TVA la 24%. Banca Nationala are  alaturi de problematica preturilor marea chestiune a stabilitatii financiare. Cum aceasta depinde esential de ce fac bancile mama, se intelege de ce era vital pentru Romania si alte economii din Europa Centrala si de Rasarit sa nu sufere o masiva si brutala retragere de resurse financiare (dezintemediere)

În România, ca și la nivel european, se aplică un prag maxim de 100 mii euro pentru depozitele bancare garantate. În aceste condiții, introducerea unui plafon de 150 mii euro în Legea dării în plată nu este discriminatorie, ci este simetrică din punct de vedere conceptual.  În legislația din România sunt prevăzute plafoane precum: deducerea personală pentru persoanele fizice cu un venit lunar brut de până la 3000 lei; alocația pentru susținerea familiei și venitul minim garantat, ambele raportate la indicatorul social de referință; cotă redusă de TVA de 5% pentru livrarea de locuințe a căror valoare este sub 450 mii lei. Aceste plafoane nu sunt discriminatorii, ci răspund unui scop social.

Săptămâna trecută, în Comisia Juridică a Camerei Deputaților, a fost repusă pe rol „darea în plată”. La capătul unei ședințe lungi, cu multe momente tensionate, s-a anunțat că rămâne deschisă „cutia poștală” pentru amendamente și propuneri noi. Mâine, 5 aprilie, Comisia va finaliza probabil referatul ce va fi trimis plenului. Document ce ar trebui să le dea certitudinea celor mai mulți dintre deputați, care nu sunt juriști, că în întregul text al legii lucrurile sunt în ordine din punctul de vedere al rigorilor dreptului.

O nouă învolburare străbate societatea românescă, de data aceasta pe inițiativa parlamentară legată de așa numita lege a ”dării în plată”. Ea tinde să se acutizeze indiferent de forma în care va ajunge, probabil, să fie votată și apoi promulgată, fiind deja retrimisă spre analiză la Parlament, în contextul în care excepționalitatea ei, cred obiectiv pretinsă de initiator, se adaugă la multe alte situații critice din multe alte domenii care ne frământă pe unii și alții (sărăcie, analfabetism, invăţământ, servicii medicale, infrastructură etc.).

Transmisia monetara s-a bizuit in ultimele decenii pe regimul de tintire a inflatiei (IT), dupa ce s-a observat ca un control al agregatelor monetare  este foarte aproximativ, in primul rand din cauza instabilitatii cererii de bani. Dar criza financiara, desi nu a terminat regimul de IT, a ilustrat minusuri ale sale importante: a ocultat riscuri sistemice, a echivalat stabilitatea preturilor cu stabilitatea financiara (neglijarea preturilor activelor financiare). Evenimente extreme (lebede negre, cum le numeste Nassim Taleb) si incertitudinea, ce trebuie distinsa de “risk” (care asociaza la evenimente probabilitati de producere) au aratat si ele limite ale abordarilor ce considera piete perfecte.  De aici rezulta insatisfactia fata de modele macroeconomice care subestimeaza rolul finantei; cum spunea Claudio Borio de la Banca Reglementelor Internationale (BIS), aceste modele sunt precum “Hamlet fara print”.

Suprafinancializarea si fragilitatea sistemelor economice reprezinta o tema tot mai discutata.  Suprafinancializarea este ilustrata de ponderea finantei/industriei financiare in ansamblul activitatii economice – in SUA de pilda, de la 2-3% din PIB in anii ’50 la 7-8% in PIB intre anii 2007-2008, cu o incredibila participare in profiturile corporatiste. Dar, in ultima instanta, ce conteaza cel mai mult este ceee ce se face cu banii; fiindca una este sa investesti in economia reala si altceva sa faci speculatii pe active financiare. De aici si dezbaterea ”cine creeaza banii”,  relatia intre baza monetara (outside money) furnizata de bancile centrale si “’banii interni”(inside money), creati de bancile comerciale. In acest context este de plasat controversa privind sistemul bancar cu rezerve fractionale, care este una veche. Aceasta disputa este de pus in relatie cu observatia, si ea veche, ca sistemul financiar  este predispus la crize, la fenomene de panica – “atacuri”(runs)

Nu s-ar putea spune că decizia de politică monetară este ușoară pentru o țară ca România. Totuși, suntem cumva norocoși. Spre deosebire de unele economii dezvoltate, economia noastră poate genera suficientă cerere pentru a produce o inflație care permite BNR să aibă o politică monetară convențională. Cu toate acestea, politica noastră monetară nu este lipsită de provocări serioase. Una dintre aceste provocări apare atunci când condițiile interne cer întărirea politicii monetare în timp ce în zona euro sau în vecinătatea relevantă, politicile monetare se relaxează. Într-o astfel de situație apare riscul ca publicul să pună la îndoială justețea întăririi politicii monetare. Analiza care urmează prezintă mai întâi câteva componente care influențează credibilitatea politicii și apoi arată cum și când ar trebui modificată politica monetară în România.

Risipa, incompetenta si deturnarea de resurse au insemnat nu numai o eficienta lamentabila a investitiilor publice, dar si privarea cetatenilor de bunuri publice pentru care platesc taxe si impozite. In contrast dramatic cu aceasta “risipa” este subfinantarea cronica a educatiei si sanatatii, cu cote de sub 4% din PIB anual fiecare si care plaseaza Romania la coada Uniunii. Incasarile fiscale de 27-28% din PIB sunt intre cele mai scazute in Uniune (unde media este peste 40% din PIB) si amputeaza sever capacitatea statului de a furniza bunuri publice esentiale.

Dezbaterea publică legată de proiectul de lege privind darea în plată devine din ce în ce mai aprinsă. Bancheri și analiști economici au arătat că va duce la creșterea avansului și a ratelor dobânzii la creditele ipotecare. Aceste avertismente sunt considerate de nucleul dur al suporterilor legii dării în plată drept intoxicări. Întrucât argumentele critice ale specialiștilor români sunt etichetate drept manipulare prezint în continuare concluziile firmelor de consultanță London Economics și Oliver&Wyman.