Dacă economia mondială alternează între perioade „normale” (cu rate nominale pozitive ale dobânzii) și „anormale” (cu rate egale cu sau apropiate de zero), atunci ar fi bine ca politicile macroeconomice din România să fie pregătite să facă față ambelor situații
Bancherii centrali îndrăznesc să supere. Desigur, nu este treaba lor să se pronunțe asupra unor opțiuni politice, sociale sau geostrategice! Dar e datoria lor să prezinte publicului implicațiile și riscurile la adresa stabilității prețurilor și a celei financiare. E scris în mandate. Și e corect să le pretindem să ne informeze mereu pentru ca noi, publicul larg, și implicit cei aleși să ne reprezinte, să poată decide ce vrem și ceea ce nu dorim să ne asumăm.
A fost ceva normal înainte de 2008 pentru băncile centrale să reducă dobânzile în timpul recesiunilor, pentru a stimula cererea, și să le crească ulterior, pentru a tempera cererea. Cu acest mecanism, băncile centrale au împins inflația unde au dorit. Nimeni nu părea să creadă cu adevărat că acest mecanism comod se va mai deteriora vreodată și că băncilor centrale le va veni greu să creeze inflație. Și, chiar dacă s-ar fi întâmplat, exista o cauzalitate reasiguratoare acceptată de economiști (Mishkin, 2007): inflația depinde de bani, care la rândul lor depind de băncile centrale. Cu alte cuvinte, ar fi suficient ca băncile centrale să găsească alte modalități pentru a crește cantitatea de bani. Iar băncile centrale au făcut ce a depins de ele pentru a crea bani: mai întâi au redus ratele dobânzii la zero, apoi au trecut la relaxări cantitative, iar în prezent extind practica dobânzilor negative la rezervele excedentare. Totuși, inflația nu a crescut spre nivelurile dorite. Am să arăt de ce cred eu că suntem aici și ce este, probabil, neadecvat în conceperea politicilor monetare.
Dobanzile in scadere continua, rate de politica monetara foarte joase, chiar negative, au pus pe ganduri observatori ai economiei globale; ele au provocat dezbateri, uneori aprinse, intre economisti, decidenti. Banci centrale, mai ales cele mari, care dau tonul intr-o lume cu interdependente adanci prin piete financiare, sunt in centrul atentiei si dezbaterilor. Din nou, seful Bancii Centrale Europene, Mario Draghi, a raspuns unor observatii privind masuri neconventionale si nivelul ratelor de politica monetara si a mentionat conditii structurale in economia europeana, in cea mondiala. Aceste conditii privesc, esentialmente, investitiile in raport cu economisirea . Si FMI este in acesta dezbatere, pozitia acestei institutii fiind ca rate de politica foarte scazute se justifica in circumstantele actuale.
Legea „dării în plată”, revenită la Președintele României pentru promulgare, este un caz tipic de intervenție neinspirată a statului în economia de piață. Se poate constata că s-au adunat prea multe întrebări și prea puține răspunsuri cu adevărat lămuritoare. Cât de mult poate întinde coarda statul când intervine în economia de piață?
Independența băncii centrale nu este o întâmplare sau un act de benevolență al politicienilor. Sub presiunea societății, politicienii din democrațiile mature au transpus în legi stocul de cunoaștere menționat, astfel încât să le fie imposibil diverselor majorități parlamentare să intervină în operațiile monetare. Decizia politicienilor pare la fel de eroică și înțeleaptă ca cea a lui Ulise, care, după războiul troian, pe drumul de întoarcere acasă, se leagă de catarg pentru a nu se lăsa atras de chemarea înșelătoare a sirenelor. Dar nu este similitudine. Politicienii nu au adoptat acele legi dintr-o gândire anticipativ-înțeleaptă proprie, ca a lui Ulise, pentru a se feri de tentația de a folosi banca centrală în scopuri populiste, ci la presiunea societății.
Dacă statul, până în prezent, nu a venit cu niciuna dintre legile cerute de Directiva Europeană 17/2014 pentru protecţia debitorilor ipotecari loviţi de criză şi, deci, în pericol să-şi piardă casele cumpărate cu credite bancare, în schimb se înmulţesc iniţiativele menite să provoace riscuri majore în sistemul bancar şi, mai departe, în economie. Cea mai recentă: propunerea parlamentară a doamnei senator Cristina Anghel, care a depus un proiect de lege privind modificarea Statutului BNR.
După ce a trecut de forul decizional, orice act normativ poate fi supus controlului de constituţionalitate de către Preşedinte, Avocatul Poporului , Guvern sau un grup de parlamentari. La fel stau lucrurile chiar şi în cazurile în care actul respectiv este adoptat în unanimitate. Din raţiuni lesne de înţeles, dată fiind conjunctura anului electoral, susceptibil de a nu fi interesată de capital electoral, este doar guvernul tehnocrat. Nu există niciun motiv logic ca cineva să se teamă de verdictul Curţii Constituţionale a României.
L-am mai citat în rubrica de faţă pe Hegel, cu o celebră aserţiune din „Filosofia dreptului“, şi iată-mă incitat acum să repet gestul. Scria filosoful: „A cocoţa legile sus, cum făcea Dionysias Tiranul, ca să nu le poată citi nimeni, sau a le ascunde în texte încâlcite este una şi aceeaşi injustiţie“. Parafrazându-l pe Goethe – un nume din lungul şir de nume de mari gânditori care au scris despre importanţa repetiţiei în comunicare – mă văd îndreptăţit să subliniez că şi dacă voi repeta încă de o mie de ori acest adevăr încă va fi prea puţin. Căci legile noastre sunt, în mare parte, pline de texte încâlcite şi, deseori, chiar dacă nu sunt încâlcite… ne dau prea puţine motive să le socotim clare.
În ultimul Raport asupra stabilităţii financiare elaborat de BNR, unica instituţie preocupată cu astfel de griji excentrice în România anului 2016, figurează riscul generat de posibila ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană. Impactul pentru statele non-euro este predominant negativ cu efecte pe cursul de schimb şi transferuri mai mici de fonduri UE.Noi suntem stat non-euro.
