Suprafinancializarea si fragilitatea sistemelor economice reprezinta o tema tot mai discutata.  Suprafinancializarea este ilustrata de ponderea finantei/industriei financiare in ansamblul activitatii economice – in SUA de pilda, de la 2-3% din PIB in anii ’50 la 7-8% in PIB intre anii 2007-2008, cu o incredibila participare in profiturile corporatiste. Dar, in ultima instanta, ce conteaza cel mai mult este ceee ce se face cu banii; fiindca una este sa investesti in economia reala si altceva sa faci speculatii pe active financiare. De aici si dezbaterea ”cine creeaza banii”,  relatia intre baza monetara (outside money) furnizata de bancile centrale si “’banii interni”(inside money), creati de bancile comerciale. In acest context este de plasat controversa privind sistemul bancar cu rezerve fractionale, care este una veche. Aceasta disputa este de pus in relatie cu observatia, si ea veche, ca sistemul financiar  este predispus la crize, la fenomene de panica – “atacuri”(runs)

Nu s-ar putea spune că decizia de politică monetară este ușoară pentru o țară ca România. Totuși, suntem cumva norocoși. Spre deosebire de unele economii dezvoltate, economia noastră poate genera suficientă cerere pentru a produce o inflație care permite BNR să aibă o politică monetară convențională. Cu toate acestea, politica noastră monetară nu este lipsită de provocări serioase. Una dintre aceste provocări apare atunci când condițiile interne cer întărirea politicii monetare în timp ce în zona euro sau în vecinătatea relevantă, politicile monetare se relaxează. Într-o astfel de situație apare riscul ca publicul să pună la îndoială justețea întăririi politicii monetare. Analiza care urmează prezintă mai întâi câteva componente care influențează credibilitatea politicii și apoi arată cum și când ar trebui modificată politica monetară în România.

Risipa, incompetenta si deturnarea de resurse au insemnat nu numai o eficienta lamentabila a investitiilor publice, dar si privarea cetatenilor de bunuri publice pentru care platesc taxe si impozite. In contrast dramatic cu aceasta “risipa” este subfinantarea cronica a educatiei si sanatatii, cu cote de sub 4% din PIB anual fiecare si care plaseaza Romania la coada Uniunii. Incasarile fiscale de 27-28% din PIB sunt intre cele mai scazute in Uniune (unde media este peste 40% din PIB) si amputeaza sever capacitatea statului de a furniza bunuri publice esentiale.

Dezbaterea publică legată de proiectul de lege privind darea în plată devine din ce în ce mai aprinsă. Bancheri și analiști economici au arătat că va duce la creșterea avansului și a ratelor dobânzii la creditele ipotecare. Aceste avertismente sunt considerate de nucleul dur al suporterilor legii dării în plată drept intoxicări. Întrucât argumentele critice ale specialiștilor români sunt etichetate drept manipulare prezint în continuare concluziile firmelor de consultanță London Economics și Oliver&Wyman. 

 Efectele Legii dării în plată asupra Legii obligațiunilor ipotecare sunt expresia cât se poate de concretă a modului nefast în care o lege, aplicată tocmai potrivit scopului pentru care a fost emisă, devine o sursă de hazard moral în domeniul de aplicare al altei legi. La intersecția cu Legea obligațiunilor ipotecare, perspectiva asupra calității normelor cuprinse în proiectul Legii dării în plată se filtrează prin constatarea că a fost ignorată în primul rând cerința constituțională a previzibilității textului de lege.  Prin amploarea efectelor sale asupra întregului sistem al creditării,  Legea dării în plată poate plasa sub semnul impredictibilității și instabilității percepția asupra întregului sistem juridic în care iau naștere astfel de norme.

De câteva luni bune capul de afiș al agendei publice este ținut de legea cu privire la darea în plată adoptată de Parlament într-o primă formă, retransmisă de Președinție în vederea reexaminării si, până la momentul de față, trecută din nou prin Senat. Banca Națională a adoptat o poziție fermă și neunivocă de respingere a legii în forma în care ea a fost adoptată inițial. Subiectul rămâne fierbinte și la ordinea zilei, întrucât procesul legislativ nu s-a încheiat. În legătură cu acest subiect simt nevoia de a-mi exprima un punct de vedere, chiar dacă multe dintre argumente se regăsesc deja demult în spațiul public.

Există mai multe astfel de nevoi pe care le satisface publicarea inflației “fără” TVA. În primul rând, ajută publicul să înțeleagă că deflația indusă de reducerea TVA este temporară

Suntem pe cale să aprobăm legea dării în plată. Sunt convins că va trece și la Camera Deputaților cu vot de 100 la sută, ca și la Senat. O lege care nu trebuia adoptată în nicio formă, niciodată. 

Având în vedere efectele majore ale crizei financiare internaționale în România, îndeosebi pentru cetățenii cu venituri modeste și, concomitent, îndatorați la instituții de credit pentru procurarea locuinței, decidenții politici pot opta pentru susținerea acestei inițiative legislative, însă cu o serie de modificări care au rolul de a orienta sprijinul numai către cetățenii cu credite pentru locuințe, a căror situație financiară a fost sever afectată de criză și care nu mai pot plăti ratele la bănci, excluzându-i pe cei care, din motive subiective, nu mai vor să plătească datoriile la bănci. Forma finală a legii trebuie să asigure menținerea stabilității financiare în România…

Opinia publică din România continuă să fie manipulată în legătură cu Rezoluția Parlamentului European din 8 octombrie 2015 de către unii susținători ai proiectului de lege privind darea în plată. Aceștia afirmă obsesiv incantatoriu că rezoluția respectivă solicită implementarea obligatorie a dării în plată în statele membre ale UE și că proiectul legislativ românesc în cauză vine să răspundă acestei cerințe a legiuitorului european.  În fapt, referitor la aspectele respective, rezoluția Parlamentului European se mărginește doar la a chema Comisia Europeană:  “să împartășească cele mai bune practici privind aplicarea în anumite state membre a <datio in solutum> (n.n. darea in plata) și să evalueze impactul său asupra consumatorilor și firmelor”