Leul, cel vechi, care până în 1867 era numai unitate de calcul, devenise monedă reală: leul nou. Având o valoare egală cu doi lei vechi şi 28 de parale. Aşa că România, odată cu adoptarea noului sistem monetar, nu doar că a pus capăt haosului în circulaţia banilor, dar s-a ales şi cu un leu greu. Ceea ce înseamnă că intrarea în istorie a leului real, în locul celui fictiv, a fost însoţită şi de un proces de denominare.
Venise, aşadar, vremea unui leu tare. Dar nu venise încă vremea unei bănci naţionale, care să-i fie sprijin. Şi nici vremea lui Eugeniu Carada, cel în mintea căruia avea să se nască ideea ctitoririi, în 1880, a unei „bănci de scompt (scont în limbajul modern – n.a.) şi circulaţiune“, ceea ce în viziunea acelui timp contura modelul unei bănci centrale.
Atunci, în 1867, Carada împlinise 31 de ani şi nu trăsese încă linia dincolo de care avea să pună punct vieţii de jurnalist, de politician şi, mai cu seamă, de revoluţionar. Abia peste trei ani, când se va retrage din prim-planul vieţii politice, va începe un nou capitol al vieţii sale lângă prietenul lui, Ion C. Brătianu, pe care îl va seconda în toate înfăptuirile. Va alege, deci, să-i fie sfetnic apropiat şi să pună în valoare tot ce a învăţat în anii petrecuţi la Paris despre catedralele economiei de piaţă, care erau atunci, aşa cum sunt şi acum, băncile şi bursele. Dar pe scena asta Carada avea să urce după 1870.
Până atunci, în vremea în care abia se năştea leul nou, circulaţia monetară în ţara unită nu avea să fie legată nici de o bancă centrală şi nici de bănci de afaceri. Din acest motiv, deşi cei dintâi lei au fost grei, erau încă prea puţini. Pentru că, în vremea aceea, România nu-şi aliniase viaţa economică în rând cu realităţile lumii acelui timp. O lume în care, deşi numărul băncilor centrale era încă nesemnificativ, în multe ţări banii erau totuşi protejaţi de bănci de afaceri. Drept urmare, se înmulţeau şi circulau dintr-o ţară în alta, dintr-un continent în altul. Iar viteza cu care circulau banii creştea fără încetare. Circuitul monetar având la bază o concepţie avansată. Sau chiar mai mult: o filosofie. Aceea că banii trebuie să se mişte rapid, pentru a fi mereu acolo unde este nevoie de ei.
Banii noştri, între 1867 şi 1880, erau într-adevăr puţini. Dar nu erau însă puţine ideile bune pe care înaintaşii noştri le aveau despre bani. Descoperim încă, în arhive, că avem chiar şi o oarecare tradiţie. Pentru că, în moştenirea noastră clasică, nu erau deloc puţine acele idei despre bani şi despre pieţe, care deţin în toată lumea şi din toate timpurile „combustibilul“ pentru o dezvoltare durabilă. Astfel de idei au jucat, de-a lungul veacurilor, rolul de locomotive ale progresului, atât cât a fost pe aceste meleaguri. Ele s-au născut la graniţa economiei cu istoria războaielor şi a vremurilor de tihnă, cu istoria artelor, a culturii în general, cu filosofia, sociologia şi psihologia, în sfârşit cu multe alte drumuri pe care şi le-au croit românii pe pământul lor, din cele mai vechi timpuri. Astăzi, când căutăm încă drumul către o economie de piaţă competitivă, pentru mulţi pare surprinzător faptul că piaţa liberă, în absenţa căreia orice economie se ofileşte, a fost cultivată în Ţările Române. Şi că, vreme îndelungată, înaintaşii noştri au învăţat la şcoala economiei de piaţă. Istoricii au descoperit că asta se întâmpla încă din timpurile în care Vlaicu Vodă a dat privilegiile comerciale, fundamentând pentru multă vreme politica de comerţ exterior a Ţării Româneşti. Sau ale lui Alexandru cel Bun, care a făcut o similară operă de ctitorie economică şi vamală în Moldova primelor decenii din secolul al XV-lea. Ştefan cel Mare proclamase şi el principiul libertăţii comerţului în Moldova. Desigur, exemplele pot continua. Importantă însă e concluzia pe care o desprinde Dinicu Golescu, impresionat de această realitate. El avea să scrie: „Numai aşa se poate acumula bogăţie. Şi nicidecum cu etape de somnolenţă, cu legi strâmbe şi cu bani slabi.“
Atunci, în 1867, când dobândeam propria noastră monedă, grija pentru ca ea să fie o monedă tare era mai presus de orice. Această grijă a căpătat cea mai elocventă expresie în discursurile lui Cezar Bolliac, în faţa Camerei Deputaţilor. „Voiu fi şi mai fericit încă dacă
D-voastră veţi adopta propunerea mea – susţinea Bolliac – , ca să facem măcar cu o pagubă oarecare, dacă nu mai mult, cel puţin până la 1000 piese de aur şi de argint, pentru ca să le putem trimite şi în alte ţări, prin cari să le putem arăta dreptul nostru.“ Istoricul, mai mult decât poetul, mai mult decât politicianul, era cu deosebire preocupat şi de efigie: „Un titlu de suveranitate este efigia suveranului pe monetă“. Dar aceşti bani, tari, erau încă prea puţini. Şi nu vor fi mai mulţi înainte ca România să-şi fi făcut bancă centrală.
