Practicile rele dor mai mult într-o societate neașezată, în care statul de drept este slab, în care așteptările sunt mari după ce milioane de cetățeni sunt mult mai bine informați datorită Internetului și au ajuns să cunoască Europa pe viu, cu bune și rele.
Anii de criză economică adâncă au reliefat practici rele în lumea afacerilor, în viața politică, până și în sport (devenit un mare business, împletit cu trufii private și naționale); poate cel mai mult în domeniul finanței, unde vânzarea de produse toxice, manipularea piețelor şi înșelătoriile fac parte din deraierea unei industrii. Mark Carney, guvernatorul Băncii Angliei, spunea că avem o mare problemă, întrucât nu este vorba numai de câteva „mere stricate“, ci de o cultură de business deformată. Dar hibele nu sunt de dată recentă; ele au presărat mersul afacerilor şi viața oamenilor de-a lungul timpurilor, manifestându-se mai pregnant în anumite perioade.
Mişcarea economiei are corespondent în cicluri financiare, acestea acoperind 10-15 ani1. Crizele fac parte din mișcarea ciclică a economiei; a crede că pot fi eliminate este nerealist, însă amplitudinea lor variază. Dereglementarea piețelor stimulează excese, accentuează bule speculative și, prin urmare, intensitatea crizelor. Intervine și un ethos al timpului, care influențează conduita oamenilor și a organizațiilor. Sistemul de reglementare depinde de paradigma dominantă (piețe perfecte versus existența unor imperfecțiuni), de interacțiunea între interese publice și private, de balanța puterii, de starea economiilor etc. În secolul trecut, președintele Franklin D. Roosvelt a promovat după Marea Depresiune (1929-1933) o legislație de îmblânzire a piețelor financiare – în principal, Legea Glass-Steagall, care a separat activitatea de plasamente riscante de banking tradițional de retail. Acum câteva decenii, tendința s-a inversat și noi semințe de criză au încolțit. În ultimii ani, se încearcă o rereglementare a finanței, într-un context economic și social foarte complicat, când salvarea acestei industrii a mărit datoriile publice cu circa o treime în lumea industrializată.
Instituțiile sunt de adus în schița de mai sus. Este o axiomă că democrația se bizuie pe o clasă mijlocie solidă, cu „voce“ în viața socială și politică. Unde puterea economică se concentrează, cea politică îi urmează; puterea absolută corupe în mod absolut (Lord Acton), iar alocarea resurselor şi decizii economice sunt pervertite – vezi sistemele totalitare. Instituțiile democrației au menirea să prevină concentrarea puterii, să apere libertăți individuale, să sprijine interese publice. Vedem însă cum, în istorie, chiar și în democrații așezate, politici publice pot fi denaturate. De aceea,„checks and balances“ (controale reciproce instituţionalizate) sunt esențiale pentru a preveni abuzuri şi a îndrepta erori sau derapaje.
Este iluzoriu să credem că distribuția puterii poate fi uniformă. Evoluția economiei şi a societății generează inegalități. În schimb, democrația depinde de o distribuție largă a activelor economice, a puterii (de aici rolul clasei mijlocii); împărțirea puterii în stat, care să prevină abuzuri de putere; politici publice care să țină cont de starea societății – evitarea inechităților, șanse egale fiind deziderate sociale – și politice centrale; respectul față de legi. Legitimitatea unui sistem depinde de asigurarea de șanse egale (Francis Fukuyama)2. Un stat de drept puternic combate fenomene ce pot măcina şi demoraliza o societate. Condițiile menționate ar trebui să prevină „capturarea“ politicilor publice şi folosirea abuzivă, ilegitimă.
Societatea umană este economică prin excelență, în sensul motivelor ce ghidează acțiunile indivizilor şi ale grupurilor; iraționalul, emoția nu schimbă datele interacțiunii între oameni în mod esențial. În examinarea raționalității economice separăm ce este firesc de acte criminale, antisociale prin judecăți morale, coduri etice. Natura omului poate este imutabilă, dar mediul instituțional, social și cultural modelează, educă.
Sunt practici rele în anii recenți mai mult decât altădată? Dacă ne-am orienta după media, ai zice că da. Dar nu este mai puțin plauzibilă teza că anii de criză au făcut să iasă mai mult în relief lucruri rele; că societatea dovedește mai puțină toleranță față de ce este certat cu legea, cu repere morale. Avem de-a face și cu efecte ale luptei împotriva terorismului, care obligă la transparență, la urmărirea „circuitului banilor“3. Digitalizarea şi noile tehnologii de comunicare facilitează agregarea de nemulțumiri, manifestarea socială, publică. Operează un val în creștere de intoleranță la practici rele (inclusiv evaziune fiscală). Că finanța și alte industrii au intrat în bătaia puștilor nu este de mirare, având în vedere daune pricinuite și costuri enorme pentru societate. Declinul unor partide tradiționale în țări vest-europene este o fațetă a acestui val de respingere şi intoleranţă. Oriunde nu se livrează bunuri publice de bază, reacțiile devin, în democrații, vehemente. Însă bunurile publice nu se rezumă la bunăstare şi servicii publice; înseamnă și corectitudine, fairplay, respect față de cetățeni. Sentimentele privind bunuri publice ce exprimă valori morale și sociale sunt mai acute în vremuri grele. Dar frustrările pot conduce la anomii extinse și contextul poate favoriza curente populiste, radicale.
Daron Acemoglu, James Robinson şi Dani Rodrik leagă performanța economică de calitatea instituțiilor; ei sugerează că există limite pentru progres în afara granițelor democrației. Această viziune pare a fi în contrast cu experiența unor țări ce au regimuri politice autoritariste și care au dovedit capacitate de mobilizare de resurse pentru dezvoltare. Dar ce se întâmplă când progresul încetinește? Un fost ministru de Finanțe tailandez se întreba la World Policy Conference din decembrie 2015, la Montreux, ce vor face guverne din țări asiatice dacă nu vor obține creștere economică ca în anii trecuți. Tâlcul întrebării privește și corupția endemică, furtul din avutul public. Când ai creștere economică înaltă, ochii par să intre în amorțire. Vedem ce se întâmplă în Brazilia și alte țări cu potențial economic considerabil. Când vremurile se strică, oamenii devin neliniștiți, nervoși, sunt mai atenți față de ce este nedrept, incorect.
Nemulțumirea față de clasa politică se vede și în UE ( Spania, Portugalia, Grecia, Franța, Italia etc.), în stradă și la urne; se vede în economii emergente ce au intrat în Uniune în 2004 și 2007. În țări postcomuniste, unde privatizări mari și, deseori, lipsite de transparență au fost însoțite de îmbogățiri contestate, fără justă cauză. Fărădelegi şi cazuri faimoase de corupție au ieșit la iveală și demnitari înalți au ajuns în fața judecătorilor.
România atrage privirea și pentru că o instituție sui generis face ceea ce instituții consacrate fac, se pare, insuficient. Privatul dă acum tonul în economie, dar vinculații dubioase între lumea politică și cea a afacerilor permit deturnarea unor resurse considerabile din bugetul public, extragerea de rente, furtul. Corupția operează în ambele sensuri. În episodul ANRP, diverse personagii sunt implicate în facilitarea unor tranzacții private. Acolo a avut loc extracție de foloase necuvenite din avut privat și avut public; proprietăți mult supraevaluate înseamnă, de facto, hoție din avutul (bugetul) public. În mod obișnuit, se vorbește despre corupție în sfera publică. Dar, unde transparența nu este la loc de cinste, regulile sunt adesea încălcate, statutul unor proprietăți este vag, spațiul pentru operațiuni frauduloase, incorecte (aparent licite) este larg. Au avut loc privatizări discutabile, restituiri controversate, defrișare criminală de păduri, am văzut un lobby deșănțat în favoarea unor proiecte ce loveau mediul ecologic, interesul public.
Spre deosebire de unii vecini ai săi (Ucraina şi Republica Moldova), România nu este un stat eșuat, dar are instituții prea fragile, imature și respectul față de lege este scăzut. Această stare se vede în venituri fiscale extrem de mici (evaziunea și evitarea plăților sunt practicate deopotrivă de companii autohtone și străine), în eficiența scăzută a utilizării banului public, în abuzuri de poziție dominantă pe piețe (utilități publice, lanțuri de mari magazine, industria farmaceutică etc.), în neîncrederea în instituții publice, în atitudinea că „merge oricum“ etc. Practicile rele dor mai mult într-o societate neașezată, în care statul de drept este slab, în care așteptările sunt mari după ce milioane de cetățeni sunt mult mai bine informați datorită Internetului și au ajuns să cunoască Europa pe viu, cu bune și rele. Un ministru din guvernul actual afirma că anii de creștere economică nu se simt în viața oamenilor. Este probabil o exagerare, fiindcă sunt și lucruri bune ce se întâmplăa în economie, în societate. Dar când vezi drumuri lăsate de izbeliște, comunități fără canalizare și apă curentă, lucrări publice ce se strică la scurt timp după inaugurare, înțelegi sensul acelei declarații; ea te duce cu gândul la expresia „forme fără fond“. Și aceasta se întâmplă în vremuri complicate, într-o Uniune confruntată cu mari provocări, când trebuie să strângem rândurile, să construim robustețe – inclusiv prin consolidarea capitalului autohton, capacitate de a rezista la șocuri, la amenințări neconvenționale. Că formele fără fond reprezintă o boală seculară în această parte a Europei nu este un argument peremptoriu.
Fărădelegi, practici rele, corupție există peste tot în lume. Limitarea lor depinde de aparatul imunitar al unei societăți, de instituții și spiritul civic. Între instituții se numără partide politice, organizații influente, de care depind mecanisme de selecție ce trebuie să promoveze competența, respect pentru legi și interesul public. Am fi naivi să vedem partidele politice drept arhetipuri ideale; ele sunt agregări de interese, uneori departe de ideologiile proclamate. Și totuşi, manifestarea publică a intereselor, mai mult sau mai puțin oneste, face diferența între bine și rău. Pădure fără uscături nu exisă, dar ea are viitor dacă mulți arbori au rădăcini sănătoase. Fără instituții puternice și elite responsabile, încrederea cetățenilor în democrație dă înapoi. Când se depășește un prag critic, nu puțini pot cere alte forme de guvernare, mai puțin democratice sau chiar nondemocratice.
Europa democratică trece prin cel mai dificil moment al istoriei sale și este nevoie de solidaritate și responsabilitate, de reforme. Responsabilitatea implică ce face fiecare stat membru al UE, ce fac cetățenii săi, elitele sale, acasă – inclusiv în ce priveşte combaterea practicilor rele.
Note
1. Hyman Minsky – Stabilizing an unstable economy, New York, McGraw-Hill, 1986, este referința de bază.
2. Francis Fukuyama – The Origins of Political Order, London, Profile Books, 2011, p. 9.
3. Vezi D. Dăianu, Societatea deschisă și războaiele, HotNews, 29 ianuarie 2015, și Europa în impas, Polirom, 2015.
Articol preluat din Revista 22
