Banca Centrală Europeană (BCE) a reluat, în vara anului 2019, retorica privind necesitatea unei noi runde de relaxare cantitativă, adică de expandare a bilanțului propriu prin emisiune de bani, în schimbul achiziționării unor titluri de valoare. În sprijinul acestei opțiuni se aduc o serie de argumente care se discută în mod transparent (o rată a inflației situată sub țintă; un ritm de creștere economică nesatisfăcător), dar și argumente care rămân învăluite în umbră (supra-îndatorarea unor state, firme și gospodării; necesitatea de a stimula exportul zonei euro printr-o devalorizare). Într-o serie de articole, începând cu cel de față, vom analiza cât de pertinente sunt aceste motivații.
Rata inflației situată sub țintă
De la început, trebuie subliniat că încadrarea în ținta de inflație reprezintă singurul obiectiv statutar al BCE. Nici unul din celelalte obiective, transparente sau opace (stimularea creșterii economice, reducerea supra-îndatorării, stimularea exportului) nu constituie obiective statutare pentru respectiva instituție. Ea a ajuns să le urmărească prin omisiune, întrucât celelalte autorități publice, îndrituite să le gestioneze, nu și-au făcut datoria.
La momentul lansării monedei euro, la începutul anilor ’2000, a fost adoptată definiția „stabilității prețurilor” ca reprezentând o inflație anuală de 2 la sută. Deși din punct de vedere logic și semantic această definiție reprezintă un oximoron (contradicție în termeni), ea a fost acceptată pentru a lăsa, pe de o parte , o marjă de manevră statelor mai puțin competitive din sudul Eurozonei (EZ), iar pe de altă parte, pentru a acomoda eventualele majorări de prețuri induse de creșterea calității produselor odată cu încorporarea inovațiilor științifice.
Tot atunci a fost stabilită și ținta de inflație urmărită de BCE, ca fiind „sub 2 la sută, dar aproape de această valoare”. Graficul 1 arată evoluția inflației din EZ în perioada 2009 – 2019 (linia albastră), în comparație cu ținta de inflație de aproape 2% (linia roșie).
Desigur, ne putem întreba ce se înțelege prin „aproape de 2 la sută”. De exemplu, 1,7 la sută este suficient de aproape? Dar 1,5 la sută? Din comunicatele Board-ului BCE pare să rezulte că numai 1,9 la sută este considerat suficient de aproape, ceea ce desigur este absurd: nici o bancă centrală din lume nu-și poate atinge ținta de inflație cu o asemenea precizie chirurgicală.
Depășirea țintei de inflație în 2011 – 2012 a fost contracarată cu o creștere a ratei dobânzii de politică monetară (linia verde), de la 1 la sută în 2010 la 1,5 la sută în 2011. Această creștere a dobânzii este imputată astăzi guvernatorului Trichet, ca fiind pripită și insuficient de anticipativă (forward looking), dată fiind scăderea ulterioară a inflației. Este însă greu de combătut acea mișcare de dobândă, cu informațiile disponibile la acea dată, dacă ne referim strict la mandatul BCE și la ținta de inflație a acesteia.
Ulterior, scăderea continuă a inflației, până la transformarea ei în deflație (scădere a prețurilor) la sfârșitul lui 2014, a fost combătută prin reducerea dobânzii de politică monetară, în primii ani ai mandatului guvernatorului Draghi, până la 0,25 la sută. În 2015, cu inflația încăpățânându-se să rămână în teritoriul negativ, BCE a început programul său de relaxare cantitativă (quantitative easing, QE) și de ghidare anticipativă (forward guidance, FG), experimentat cu câțiva ani înainte de Fed-ul american. Din nou, până aici, totul ca la carte, inclusiv reducerea dobânzii de politică monetară la 0 la sută.
Problema care se pune este de ce în 2019, după doi ani de valori ale inflației cuprinse între 1 la sută și 2,25 la sută (deci în apropierea țintei) BCE simte nevoia unei noi runde de relaxare cantitativă. Mai ales că instrumente disponibile nu prea mai are: cu dobânda de politică monetară situată la 0 la sută din 2016 (slavă Domnului că nu a ajuns precum băncile centrale din Japonia, Suedia, Danemarca sau Elveția, să practice dobânzi nominale negative, adică să perceapă o plată pentru banii depozitați la ea de băncile comerciale, în loc să le remunereze) și cu bilanțul mult expandat, BCE nu prea mai are loc pentru QE.
Subliniem faptul că orice bancă centrală emite bani „din nimic, dar nu contra nimic”, ci în schimbul unor hârtii de valoare (titluri de stat, obligațiuni municipale, promissory notes), de o calitate neîndoielnică, care să poată fi răscumpărate la nevoie. Or, se pare că astfel de titluri de calitate nu prea mai sunt în lume, în condițiile în care multe bănci centrale le-au achiziționat în cadrul propriilor programe de relaxare cantitativă. Iar a achiziționa titluri din categoria „junk” (gunoi) ridică atât probleme statutare, cât și legale pentru banca centrală, reprezentând, în fapt, o emisiune de bani neacoperită de garanții.
Nu întâmplător, la ultima ședință a Board-ului BCE, guvernatori din șase state membre (reprezentând mai mult de 50 la sută din PIB-ul Eurozonei) s-au opus relansării programului de relaxare cantitativă, dar au fost depășiți de numărul de voturi pro, chiar dacă acestea reprezentau o minoritate în materie de PIB.
Întrebarea fundamentală care se pune este: în ce măsură ținta de inflație de „aproape, dar sub 2 la sută”, stabilită la începutul secolului, mai corespunde condițiilor actuale. Deja se constată că post-criză o serie de relații care funcționau înainte de 2007 nu mai funcționează. Cea mai celebră dintre ele este curba Philips, care arată relația de inversă proporționalitate între rata șomajului și rata inflației. Înainte de 2007, această curbă avea o pantă negativă accentuată, ceea ce însemna că un punct procentual de reducere a ratei șomajului ducea la mai multe puncte procentuale de creștere a ratei inflației (creșterea ratei ocupării punea presiune pe salarii, iar acestea se oglindeau în creșterea prețurilor). După criză, curba Philips s-a aplatizat, ceea ce înseamnă că mai multe puncte procentuale de reducere a ratei șomajului de abia duc la o creștere insignifiantă a ratei inflației. Că acest lucru se datorează scăderii generalizate a puterii sindicatelor, sau faptului că producătorii compensează prin reducerea cantității (ex: bare de ciocolată mai mici la același preț), mai degrabă decât prin creșterea prețului, rămâne un subiect de cercetat.
Fapt este că, dintr-o multitudine de motive, rata inflației corespunzătoare „stabilității prețurilor” pare să fi scăzut de la 2 la sută spre 1,5 sau poate chiar 1 la sută. Iar dacă acest fenomen este adevărat, atunci urmărirea cu încrâncenare de către BCE a țintei de aproape 2 la sută pentru rata inflației poate să se dovedească iluzorie și nerealistă. De altfel, o serie de renumiți analiști au atras atenția asupra acestei posibilități. Astfel, conform lui Mohamed El-Erian:
Sau, conform lui Martin Wolf:
Există deci o probabilitate semnificativă ca BCE, urmărind o țintă de inflație stabilită în urmă cu douăzeci de ani, să vâneze o fantomă, neavând, în plus, nici muniția necesară (dobânzi pozitive sau titluri de valoare eligibile).
În concluzie, strict formal, dacă ne raportăm la ținta de inflație de 2 la sută, BCE este acoperită din punct de vedere statutar în acțiunea sa de reluare a relaxării cantitative. Dacă însă analizăm mai atent contextul, sunt multe semne de întrebare privind această abordare.
(va urma)
