Am asteptat cu mare interes raportul Comisiei Europene, ce contine propuneri de reforma a Uniunii Monetare si Economice (in prescurtare ZE). Aceste propuneri reiau idei continute in “Raportul celor 5 Presedinti” din iulie 2015 si privesc noi instrumente si masuri de reglementare care sa permita statelor membre sa absoarba socuri fara costuri excesive. Raportul Comisiei reliefeaza ceea ce a fost mult timp teritoriu opac in dezbaterea din Romania privind aderarea la ZE si anume: un design defectuos care nu a ajutat convergenta in mod sustenabil, care nu ofera instrumente de atenuare a socurilor asimetrice intr-o uniune marcata de eterogenitate considerabila. Propunerile de constituire a unui fond de stabilizare (eventual un buget al ZE, Fond Monetar European), completarea Uniunii Bancare cu o schema colectiva de garantare a depozitelor, un fond de rezolutiune comun solid, active financiare sigure bazate pe obligatiuni suverane, etc., sunt pasi importanti pentru a face ZE viabila.
Intr-un nou text in Bursa (“Tot mai departe de euro?”, 7 iunie), domnul Theodor Stolojan reia o serie de argumente ce pot fi rezumate la doua teze: a/ controlul dezechilibrelor este conditie sine qua non de aderare; b/ nivelul de dezvoltare conteaza mai putin, chiar daca nu este irelevant. Raman la ideea ca nu se poate face abstractie de decalaje economice mari intrucat mersul dezechilibrelor este sub impactul unor inzestrari diferite cu factori de productie. Iar miscarea de capitaluri este insotita de excese; cicluri financiare conduc la fluctuatii de activitate economica de mai larga sau mai mica amplitudine –in situatii exacerbate, de dinamici tip “avant si prabusire”. Nu numai erori de politica economica interna explica diferente de competitivitate si dezechilibre de balanta de plati intre tari din ZE. Tocmai de aceea, ceea ce propune acum raportul Comisiei nu sunt reforme superficiale ale design-ului si mecanismelor din ZE. Quot erat demonstrandum
Teza privind capacitatea interna de control al dezechilibrelor este corecta pana la un punct. Daca nu ai finante sanatoase (care inseamna deficite structurale mici, venituri fiscale ce pot asigura bunuri publice de baza, etc) este o iluzie sa crezi ca te poti alatura ZE. Iar aici avem in Romania o problema mare, ce nu poate fi rezolvata in cativa ani. Dar teza privind capacitatea interna nu este, repet, valabila in totalitate. Si afirm aceasta facand legatura cu eterogenitatea din ZE, cu decalaje de dezvoltare importante si nevoia unor instrumente de absorbtie a socurilor asimetrice, cu un alt “policy stance” la nivelul ZE, de investitii mai mari. Referitor la acest al doilea aspect, este de presupus ca surplusul de cont curent al ZE (circa 2-3% din PIB in ultimii ani) ar trebuie sa conduca la un euro mai puternic. Dar o moneda comuna mai tare ar cauza stricaciuni suplimentare in tarile cu economii mai putin competitive –unde somajul este inalt, de doua cifre.
Unii economisti sustin ca surplusuri externe masive al unor state membre (ale Germaniei in special) deriva din imbatranirea populatiei, ce ar accentua propensiunea spre economisire. Dar imbatranirea are loc peste tot in Europa, deci nu poate fi o explicatie in sine. Altele sunt cauze de fond si ele tin de forta economiei germane, de orientarea sa pronuntata catre export si, nu in cele din urma, de aranjamentele de politici si mecanisme in interiorul ZE. Oare o tara cu un surplus de cont curent de 8,5-9% din PIB ar putea avea raporturi de schimb ale unei monede proprii fata de alte valute ca cele pe care le are euro actualmente? Nu ar fi influentat puternic si gradul de utilizare a fortei de munca? De aceea conteaza mult politicile la nivelul ZE.
Doctrina oficiala actuala a functionarii ZE este ca transferuri fiscale intre tari nu sunt necesare (bail-out-ul este interzis prin tratate); ea este de inteles prin prisma unor realitati politice si constitutionale. Dar, este de observat in acelasi timp ca sunt state membre ce beneficiaza de un beneficiu exceptional in conditiile unui euro mult subevaluat in ce le priveste –Germania iese in prim plan in aceasta privinta. Deci lucrurile sunt mai complicate si cer clarificari importante. Chiar bail-out-ul a fost in cele din urma practicat prin instrumente sui generis, prin operatiuni speciale ale BCE (in virtutea functiei de facto de “lender of last resort”).
Este corecta teza ca tari dezvoltate pot deregla prin politicile lor arii invecinate extinse; este vorba mai ales de tari mari, dintre care unele emit moneda de rezerva. Exemplele folosite de dl. Stolojan invita insa observatii. Astfel, criza financiara declansata in SUA s-a raspandit rapid intrucat sistemul bancar european era nu mai putin intoxicat de derivative. Criza nu a fost o “problema americana”, cum si acum sustin unii politicieni europeni; criza a a avut tragaciul peste Ocean, dar are obarsia in excese financiare pe ambele maluri ale Atlanticului, intr-un sistem de reglementare lax (light touch regulation) –care a favorizat “momente Minsky” (de criza acuta). Aceeasi criza a scos in evidenta slabiciuni congenitale ale ZE.
Se aminteste Spania, la care se poate adauga Portugalia, Irlanda. Dar, nu politici interne in principal au incurajat indatorarea privata din aceste tari, ci dobanzi reale mici (rate ale BCE) pe fondul unor diferentiale de inflatie semnificative in ZE. Daca am blama autoritati nationale pentru ceea ce numim acum masuri macroprudentiale (limitare pe cale administrativa a creditarii) ineficace ar fi incorect; exista si responsabilitatea entitatilor financiare(bancare) din statele cu surplus de economisire, care au acordat imprumuturi –ce au corespondent in expansiunea exporturilor, ca si responsabilitatea autoritatilor de supraveghere din aceleasi state. Adica nu numai Spania & Co. sunt de aratat cu degetul. Concluzia este ca responsabilitatea nu poate fi numai la nivel national; ea trece de granite si priveste mecanisme institutionale, un sistem de reglementare si supraveghere la nivelul ZE, care sa permita controlul dezechilibrelor. De aceea sunt vitale reforme in ZE, aparitia unor noi dispozitive de atenuare a socurilor si “ïmpartire a riscurilor” (risk-sharing) si a poverii (burden-sharing), de control simetric al dezechilibrelor. Sa mai evoc un aspect din functionarea de acum a ZE ce spune multe: procedura de dezechilibru extern excesiv trebuie sa se aplice in mod simetric in ZE, deci si statelor cu surplusuri masive, ceea ce nu se intampla. Este oare corect? Apropos de “policy stance” la nivelul ZE.
Se spune ca teoria economica nu este de mare ajutor privind reformele necesare din ZE. Daca avem in vedere ca ZE este o constructie aparte, ca nu este un stat federal (integrare politica), afirmatia poate fi admisa in sensul ca trebuie sa se recurga la formule second best (n-best) in conditiile date. Pe de alta parte, chiar reformele propuse de Comisia Europeana, de alte analize, invalideaza opinia ca ceeea ce numim cunoastere economica (ce inseamna si teorie) nu este de mare ajutor; aceste reforme nu sunt simple proceduri de “trial and error”. In esenta ele spun ca o uniune monetara nu se poate limita la o moneda (politica monetara) comuna, ca sunt necesare aranjamente (fiscale) care sa imparta riscuri si sa permita amortizarea socurilor in mod echitabil, sa favorizeze convergenta reala in mod sustenabil.
Ca sa trag linie. Se contureaza un numitor comun al dezbaterii de la noi privind Aderarea, ce rezulta si din dialogul epistolar gazduit de Bursa. Acest numitor ar fi definit de teze ca cele de mai jos:
– Controlul dezechilibrelor este fundamental pentru a rezista intr-o uniune monetara (care, la eliminarea riscului valutar, are drept cost renuntarea la instrumente cheie de corectie –politica monetara autonoma, curs de schimb);
– Controlul dezechilibrelor in ZE reclama: a/ robustete (rezilienta) a economiei autohtone; b/ o functionare adecvata a ZE;
– Robustetea economiei autohtone cere: a/ finante publice sanatoase (deficite structurale mici; venituri fiscale de peste 30% din PIB, care sa permita finantarea unor bunuri publice de baza, inclusiv educatia); b/ reforme structurale care sa sprijine competitivitatea (deci nu asigurata prin mentinerea veniturilor la nivele inferioare). Aceste cerinte echivaleaza cu o “masa critica de convergenta”’ reala si structurala;
– Este necesar sa intarim institutiile, sa avem politici publice bune. Nivelul scazut al veniturilor fiscale (26% din PIB in 2016) ilustreaza slabiciuni institutionale. Gradul de conformare scazut al platii taxelor si impozitelor (de catre firme mari si mici, autohtone si straine) arata cat avem de lucru din acest punct de vedere (a se vedea si date continute in analize ale BNR)
– Este iluzoriu sa credem ca putem adera la ZE in 2-3 ani;
– Aderarea este favorizata de reforme in ZE si ar putea avea loc in prima jumatate a decadei ce vine.
– Aderarea trebuie sa fie asumata politic si cere reforme aplicate in mod ferm.
