Domnul Theodor Stolojan şi subsemnatul suntem de acord (vezi textele semnate în Bursa, 18 şi 22 mai) că avem nevoie de analiză privind aderarea la zona euro. Chiar necesitatea elaborării unei foi de parcurs arată o lipsă din acest punct de vedere. Cum poţi stabili o ţintă dacă nu lămureşti ce ai de făcut şi care este contextul general al procesului? Există un numitor comun al textelor noastre şi anume: avem nevoie de analiză şi dezbatere publică serioase; avem nevoie de o foaie de parcurs pentru aderare, ce nu trebuie să fie o formă fără conţinut; zona euro are nevoie de ameliorare a funcţionării sale. Există, însă, şi diferenţe de abordare a aderării, care nu sunt nesemnificative. Încerc să revin asupra câtorva aspecte.
Afirmaţia că “devalorizări interne” (corecţii dictate de salarii şi venituri) ar fi o metodă preferabilă (fiind mai “transparentă” şi directă) ajustărilor de dezechilibre prin mix de măsuri, prin corecţii fiscale în combinaţie cu deprecieri ale cursului de schimb, măsuri de politică monetară etc. este surprinzătoare. Să înţelegem că, în lume, crizele de balanţă de plăţi să se rezolve, mai ales, prin “devalorizări interne”? Adică, ceea ce fac guverne de decenii, practica recomandată de FMI, Banca Mondială şi alte instituţii internaţionale sunt metode suboptime, ca să nu spunem greşite? Opinia mea este că teoria şi practica arată că nu “devalorizări interne” sunt de preferat, în afară de cazul când nu ai alternativă – ca într-o arie cu aceeaşi monedă ce are mari imperfecţiuni. Acest tip de ajustări este caracteristic regimului etalon aur din perioada interbelică din secolul trecut şi este foarte costisitor economic şi social, uneori şi politic. Din punct de vedere al economiei politice a procesului de ajustare este foarte greu de pus în aplicare. În zona euro a fost introdus “cu forcepsul” în Irlanda (statul irlandez fiind “îndemnat” de “partenerii externi” să preia datoriile sectorului bancar privat), în Spania, Portugalia, Grecia, la presiunea instituţiilor europene şi a ţărilor creditoare. În opinia mea, nu este un mecanism care să asigure perpetuarea unei uniuni monetare. O bună funcţionare a uniunii monetare reclamă integrare fiscală şi o distribuţie echitabilă a poverii corecţiilor.
În acelaşi timp, integrarea fiscală trebuie însoţită de reguli de disciplinare bugetară, ceea ce nu exclude stabilizatori automaţi.
Aspectul legat de devalorizări interne aduce în discuţie convergenţa reală. Reperul de 70% PIB/loc. faţă de media din zona euro, din textul meu, este mai puţin relevant decât mesajul că este nevoie de convergenţă reală; cea nominală nu este, în opinia mea, suficientă. Este remarcabil că, după mari eforturi interne, s-a ajuns în România la deficit bugetar structural mic şi deficite externe negljabile. Şi datoria publică totală este la mai puţin de jumătate din cea medie în euroarie. Dar pot aceste date să ofere singure un răspuns lămuritor privind aderarea le euroarie? Se argumentează că Grecia şi Spania sunt ţări dezvoltate şi că politici bune nu ar fi trebuit să le aducă în situaţia de suferinţă economică. În paranteză fie spus, am convingerea că Grecia, în afara zonei euro, nu ar fi ajuns la îndatorarea publică din 2009; pieţele financiare nu ar fi permis aşa ceva. La debutul sau, pieţele financiare nu au înţeles cât de incompletă, imperfectă ca design şi ca politici era euroaria (de aceea marjele la obligaţiuni suverane se apropiaseră atât de mult). Spania şi Grecia au venitul/loc. mult superior celui din România, dar la data intrării în euroarie ele făceau parte din plutonul ţărilor mai puţin dezvoltate şi cu stoc de capital/loc. mult inferior faţă de Germania, Olanda şi alte ţări; sunt în continuare în această stare. Forţa de muncă a migrat mai ales spre Nord şi nu spre Sud, în timp ce capital net s-a scurs către Sud, mult orientat fiind spre sectoare non-tradables. Aceste direcţii de mişcare a factorilor de producţie exprimă o logică economică şi nu, în principal, erori de politici economice, mai ales într-o “piaţă unică”, care înseamnă libertate de mişcare. Intervine observaţia că şi fără o apartenenţă la euroarie, la UE, o economie se confruntă cu posibile mişcări de capital mari, potenţialmente destabilizatoare. Aşa este şi de aceea trebuie să subliniem importanţa măsurilor macro-prudenţiale, controlul creditului. Dar între ţări cu diferenţe mari de înzestrare cu factori de producţie, mişcări de capital majore sunt inevitabile fiindcă există atracţia unor diferenţiale de câştig mari. În plus, în euroarie integrarea financiară este mai mare şi nu există risc valutar care să atenueze din mişcări de capital destabilizatoare. De aceea, integrarea monetară trebuie însoţită de componenţa fiscală şi alte aranjamente de integrare.
Esenţial este ca în euroarie să existe instrumente macroprudenţiale adecvate, care să ţină cont de condiţiile din ţările mai puţin dezvoltate. Simpla disciplină bugetară nu este suficientă atunci când expansiunea creditului este legată de îndatorarea sectorului privat. Opinia mea este că nu este clar cum se vor aplica măsuri macroprudenţiale având în vedere că îndatorarea se poate face de la entităţi bancare din străinătate. Regula “pieţei unice” nu ajută în acest sens. Prin urmare, există un câmp deschis privind intervenţia administrativă, acasă şi afară (prin autorităţile de supraveghere europene), de control al creditului, al sectorului bancar umbră (shadow banking) astfel încât bule speculative de tipul celor din deceniul trecut să fie diminuate.
Este de adăugat că gradul de convergenţă reală nu se rezumă la venit/loc. la paritatea puterii de cumpărare; înseamnă infrastructură, instituţii, sistem de educaţie, aplicarea legilor statului de drept. Criteriile nominale au importanţă, dar nu au cum să fie decisive dacă avem în vedere exigenţele unei uniuni monetare. Aceasta este o mare lecţie a crizei zonei euro! Dacă uniunea monetară ar poseda instrumente şi mecanisme de amortizare a şocurilor asimetrice (adică buget comun al euroariei, schemă comună de garantare a depozitelor etc.), convergenţa reală şi-ar pierde din semnificaţie. În fond, şi în SUA există diferenţe considerabile de venit mediu anual/gospodărie între Maryland şi Connecticut (ambele peste 65.000 USD), pe de o parte, şi Arkansas şi Mississipi (în jur de 38.000 USD), pe de altă parte. Şi în Germania, avem diferenţa substanţială de venituri medii între landurile fostei Germanii federale şi landurile fostei Germanii de Est; sistemul funcţionează bine, ca uniune monetară, fiindcă există mecanisme comune de asigurare contra riscurilor, aşa cum este firesc într-un stat modern.
Este de văzut, prin urmare, dacă schimbările în instituţiile şi aranjamentele de politici ale euroariei vor fi în pas cu ceea ce implică o decizie de intrare în zona euro. Să admitem că foaia de parcurs internă va fi definită şi că multe din ce ea conţine se vor realiza. Dacă România ar fi însă invitată să adere la o euroarie ce nu are încă instrumente de amortizare a şocurilor asimetrice, un buget comun, ce vom face? Vom intra pur şi simplu fiindcă am fixat un moment în calendar şi fiindcă există problema riscului valutar? Întrebarea pusă nu este o pură fantezie. Putem gândi şi astfel: avem o ţintă, facem eforturi acasă ce ţin de noi şi, mai departe, văzând şi făcând. Întrucât nu te obligă nimeni să aderi la euroarie la un anume moment, chiar dacă există o ţintă calendaristică asumată.
La o conferinţă recentă la Sintra (Portugalia), organizată de Banca Centrală Europeană, Stanley Fischer, a fost direct cu afirmaţia că fără integrare fiscală euroaria va continua să sufere ca ansamblu, cu consecinţe dintre cele mai rele. Eu sper că un mare progres instituţional şi ca politici (policies) al euroariei să aibă loc astfel că aderarea Româniai, când va fi, să se producă sub auspicii favorabile. Dar nici o integrare fiscală deplină în euroarie nu asigură surmontarea decalajelor de dezvoltare. Această chestiune presupune o altă discuţie amplă, care priveşte şi perspectiva ca euroaria să evite spectrul unei stagnări seculare.
PS. Nu înţeleg de ce Dl. Theodor Stolojan consideră că textele mele din Bursa şi din alte publicaţii ar exprima o opinie specifică sectorului bancar, ce nu ar ţine cont de interese de ansamblu ale economiei româneşti. Ce am scris de-a lungul anilor, poziţiile exprimate şi în Parlamentul European, sunt departe de a avea un parti pris în favoarea industriei financiare.
