Pe măsură ce ne apropiem de alegeri, orizontul deciziilor raţionale se îngustează până la dispariţie. Pare că suntem în aceste zile martori neputincioşi în faţa unei crime cu premeditare având drept victimă stabilitatea macroeconomică. Aceasta este un bun public. După 7 ani de chinuri, exact în momentul în care părea că România a înţeles în sfârşit care este calea unei dezvoltări sustenabile, o luăm de la capăt, şi nu în orice fel, ci prin recrearea condiţiilor să ajungem din nou în criză. Doar pentru că urmează un an electoral.
La finele anului 2008, tot în pragul unor alegeri, se promiteau majorări de 50% ale salariilor tuturor funcţionarilor publici. În nici doi ani au urmat scăderi de 25%, plus majorarea TVA. Astăzi, în urma unei “licitaţii electorale” ce a avut drept rezultat proiectul noului Cod Fiscal, este pe cale de legiferare o reducere permanentă de venituri ale bugetului de stat cuantificată la circa 17 miliarde de lei, aproximativ 4 miliarde de euro. La reducerea permanentă de venituri, politicienii se pregătesc aprig fie să inducă, fie să promită cheltuieli permanente, ceea ce n-ar face niciodată cu bugetele individuale. Susţin că nu e nicio problemă, că sunt bani, de parcă ar fi ai lor. Nu sunt ai lor, sunt ai noştri!
Situaţia este bizară. Să înşirăm din nou instituţiile care au avertizat din timp asupra consecinţelor dramatice pe care le poate avea o relaxare fiscală prea abruptă: Comisia Europeană, FMI, Consiliul Fiscal, Banca Naţională a României. Nu mai amintim aici datele macroeconomice clare, cifrele reci care arată că suntem pe cale să comitem o imprudenţă uriaşă.
Într-o Uniune Europeană măcinată mărunt de problema datoriilor suverane, România, ca stat membru, a reuşit performanţa extraordinară a unei consolidări fiscale la care state dezvoltate nici nu visează. Pe această cale a creşterii economice sustenabile puteam recupera decalaje de dezvoltare, fără a repeta ciclul nenorocit avânt-prăbuşire!
Mai mult decât atât, am reuşit să intrăm în clubul select al statelor cu risc scăzut la finanţare. Şi era şi normal atâta vreme cât imaginea noastră în rândul creditorilor era aceea a unui stat responsabil cu viitorul, care face progrese în reducerea datoriei publice şi ţine sub control deficitele. Astăzi suntem pe cale să o luăm pe contrasens în speranţa că nimeni nu va observa sau că nu ne vom ciocni frontal. S-a ajuns chiar la ciudăţenia ca reprezentanţii FMI să scrie o scrisoare deschisă prin care să roage practic România să ia o decizie raţională.
Orice observator raţional al disputelor din mediu public asupra Codului Fiscal poate vedea de ce relaxarea fiscală indusă de acesta este periculos de mare. E o hemoragie de venituri bugetare, e ca şi cum statul şi-ar tăia venele în speranţa că va apărea cineva la timp să-i pună copci. Desigur, nu poţi avea pretenţii ca majoritatea populaţiei să înţeleagă de ce, din punct de vedere macroeconomic, suntem pe cale să o apucăm, din nou, pe un drum extrem de riscant. Este de asemenea de înţeles că unii economişti încearcă să demonstreze ceea ce nu poate fi demonstrat, cum că nu-i nicio problemă.
Dinspre poeţii macroeoconomiei sau a celor care cred cu tărie în statul minimal sau că politica monetară poate opera în vid, nu mai amintim. Dezarmant de-a dreptul este că acestora li s-au alăturat profesori de economie care au şi semnat o scrisoare deschisă în sprijinul promulgării Codului Fiscal. Lipsa completă de preocupare în ce priveşte finanţarea golului bugetar, ignorarea cu desăvărşire a contextului european, a tratatelor la care România este parte semnatară, faptul că se reia un ciclu de indatorare totul sub deviza că orice reducere de taxe este binevenită sub orice pretext, te face să te întrebi ce-i învaţă, de fapt, pe studenţii lor?
Concomitent cu stimularea inoportună a consumului şi cererii când, de fapt, investiţiile şi oferta ar trebui încurajate cu precădere (formarea brută de capital fix a cunoscut o prăbuşire uriaşă, iar lucrările de infrastructură sunt la pământ), deunăzi a fost declanşată o spirală a majorărilor salariale, cu procente foarte mari.
Asta va aduce după sine presiuni enorme asupra aceluiaşi buget de stat din partea tuturor funcţionarilor publici, profesori, poliţişti, militari etc. Din nou se induce în opinia publică aberaţia potrivit căreia creşterea nivelului de trai sau a puterii de cumpărare se decide prin legi şi ordonanţe de urgenţă şi nu este decât rezultatul voinţei politice a unui guvern sau altul! La falsitatea evidentă a acestei convingeri se ajunge însă până la urmă, când piaţa vine să corecteze dezechilibrul, prin creşteri de preţuri, taxe, depreciere a cursului de schimb, sau o combinaţie a tuturor acestora.
Desigur, în mod normal, prima piedică în calea acestor anomalii ar trebui să vină dinspre Ministerul Finanţelor Publice, cel responsabil într-un stat cu gospodărirea banului public şi care ar trebui să aibă un orizont instituţional mult mai îndelungat decât nişte alegeri care urmează în jumătate de an. În loc de asta vedem deocamdată încercări de justificare, iar pe la colţuri se vorbeşte de utilizarea bufferelor constituite pentru situaţii de urgenţă, pentru acoperirea temporară a deficitului.
Pentru cine nu ştie, rolul iniţial al acestor fonduri constituite cu costuri semnificative a fost şi încă este de a feri România de a deveni vulnerabilă la şocuri externe sau la condiţii nefavorabile pe pieţele de împrumut în vederea finanţării datoriei publice. Cu alte cuvinte, utilizarea lor în acest context ar însemna că, de bună voie şi nesilită de nimeni şi de nimic, România îşi creează o vulnerabilitate pe termen mediu şi lung pe care o acoperă din banii destinaţi evitării unei vulnerabiltăţi. Deja asta seamănă a crimă cu premeditare cu circumstanţe agravante.
