O nouă învolburare străbate societatea românescă, de data aceasta pe inițiativa parlamentară legată de așa numita lege a ”dării în plată”. Ea tinde să se acutizeze indiferent de forma în care va ajunge, probabil, să fie votată și apoi promulgată, fiind deja retrimisă spre analiză la Parlament, în contextul în care excepționalitatea ei, cred obiectiv pretinsă de initiator, se adaugă la multe alte situații critice din multe alte domenii care ne frământă pe unii și alții (sărăcie, analfabetism, invăţământ, servicii medicale, infrastructură etc.).
Avem deja multe situaţii excepionale care par să domine normalul și ele reclamă, pe drept cuvânt, urgentarea măsurilor care să aducă soluții consitente. Urgența lor nu trebuie confundată cu abordarea pompieristică (avem și sensibilitatea unui an electoral), individuală sau individualistă (orice inițiativă parlamentară, în față căreia mă înclin, are nevoie de avize și ale altor instituții cu competenţe în domeniu), dacă considerăm că trăim într-un sistem institutional national închegat şi coerent, că avem un tratat de Stat Membru al UE cu obligații privind funcționarea piețelor (în cazul de față a bunurilor, serviciilor, financiară, monetară, valutară). Peste toate acestea, avem interdependențele create de globalizare şi, mai ales, de faţa ei întunecată descoperită după ultima criză financiară fără precedent. Suntem ținta influențelor în decizii de politici economice luate dincolo de granițele României, dar care pot avea efecte de contaminare în interior de nedorit.
Din anul 2008, odată cu declanșarea celei mai agresive crize financiare cunoscute de această planetă, suntem conştientizaţi aproape zi de zi cu noi concepte şi necesităţi (tot urgențe) cărora ar fi bine să li se dea crezare și credibilitate. Este un mod prin care organisme internaționale financiare și economice încearcă să ne pregătească pentru prevenția și combaterea unor riscuri cu o finalitate nedorită. Au fost făcute recomandări instituționale și de acțiune guvernmentală (ale FMI, Banca Mondială, UE, OCDE etc.) cu privire la supraveghere, macroprudenţialitate, echilibrul macroeconomic, semestrul european, toate având ca punct central stabilitatea financiară, de la nivel de ţară până la nivel global. Toate acestea într-un context în care asistăm la multiplicarea opiniilor că o nouă criză financiară, poate chiar mai grea, ar bate la uşă.
Tendințe de avansa urgențe care au nevoie de soluții excepționale se referă, mai mult decât de regulă, la efecte manifeste în prezent sau viitor, cu uitarea cauzelor care le-au produs, fie că plac, fie că displac. Rațiunea și realitatea trăită ne spun că aceeași actori responsabili de cauze devin și victime al efectelor acțiunilor lor iraționale, așa că la conturarea soluțiilor – fie ordinare, fie excepționale – vor trebui să fie prezenți şi consultați, obligatoriu și nu voluntar, și unii și alții.
Legea dării în plată a iscat printre cele mai virulente discuții în spațiul public, au consumat eforturi mult mai bune pentru o altă cauză. Discuțiile, ca mod de adresare, încălecare și argumentare, au reflecatat practic o criză internă a societății noastre: o animozitate crescândă, partizanate și divizare întărind ideea de acțiune incoerentă specifică unor adversai ireconciliabili. Dezbaterile, comentariile, analizele, contribuțiile la ”clarificarea” subiectului pot fi considerate meritorii prin prisma diversității opiniilor, chiar dacă contrariază de multe ori raționalitatea, dar mai ales ordinea de drept. Din păcate, înițitiva a fost lipsită de consultările instituționale absolut necesare înainte de a ”ieși” cu ea în public, iar actorii naturali și comentatorii pricepuți la toate, în această a doua fază, nu s-au prezentat în bloc și/sau simultan la ele, unii fiind şi ”nechemaţi” în dublu sens. Îngrijorează însă tonul dialogului, acesta vădind o mare încrâncenare, cu argumente de multe ori derizorii, ton care nu poate fi de bun agur prin precedentul creat, dar nici pentru cei încercați în mod real, în acest caz, de o îndatorare la care nu mai pot face față. Aceeași încrâncenare ar putea marca de acum în colo orice altă căutare de soluții (că se poate, nu?) şi acest lucru ar fi îngrijorător pentru toţi cei care au aşteptări în viitor, de la noi toți.
Totuşi, din același dialog frustrant pentru mulți din ascultători, real sau al surzilor, declanşat de legea dării în plată, avem multe de învăţat sau de reaminitit celor implicaţi (generațiile se mai schimbă), iar o anumită liniştire a apelor ne va fi mult mai folositoare pentru viitor şi mai ales pentru modul de lucru al noului parlament ales la sfârşitul acestui an, cu noul guvern politic mandatat de parlament şi cu instituţiile statului. Din această perspectivă, şi plecând de la experienţa mea de cercetător, economist, negociator şi alte demmnităţi avute (ministru, parlamentar, membru CA al BNR) simt efectiv nevoia de încerca câteva clarificări, nu din teorie, ci din practică. În ambele cazuri, tratarea politică este indispensabilă, iar dacă voința politică are sens, atunci avem o mare problemă exact cu competențele celor care decid politic.
SIMPTOMUL POATE DEVENI UN SINDROM NEFAST
Îndatorarea specifică creditării imobiliare, ca obiect al legii dării în plată, a devenit un simptom real, nu numai pentru România, ci și pentru alte multe țări. Că a fost vorba de obiectul creditării, de garanții, nivelul prețurilor caselor și, respectiv, al valorii de piață al garanțiilor, nivelul dobânzilor, cursul valutei în care s-a acordat creditul, nivelul comisioanelor nejustificate etc., toate au concurat la o confuzare a debitorilor. După perioada de extaz și exuberanță în creditare, a urmat ”trezirea”, mai ales după apariția crizei financiare, care a adus o mare volatilitate în mai toate componentele enumerate. Perioada corespunde, din păcate, și cu o concentrare a băncilor creditoare mai mult pe îngrijorările și problemele lor și nu pe cele ale clientelei, fără de care nu poate exista business bancar. De regulă, problemele băncilor comerciale sunt temporare, anii de după criză dovedind acest lucru (de la pierderi s-a trecut din nou la profituri) dacă au recurs imediat și la reformele necesare. Clientela a urmat cam după. Ea a ”beneficiat” de o atenție și a unui posibil sprijin (restructurarea, rescadențarea creditului, conversia monedei de creditare etc.) întîrziate, care au escaldat costurile psihice și materiale ale debitorilor confruntați cu dificultăți financiare.
Poate la acest moment al intervenției mele, aș vrea să aduc aminte celor care încearcă să blameze BNR acum, fiind martor din interior, că s-a atras atenția asupra pericolul boom-ului imobiliar chiar la momentul critic, a exuberanței comportamentale care a creat bula speculativă. S-a recomandat ca cei care câștigă în lei să ia credite în lei și nu în valute ”exotice”, care au devenit toxice. Reacția de atunci, a acelorași de acum, a fost tot o blamare: decând guvernatorul se ocupă de sectorul imobiliar.? De ce ne recomandă în ce valută să ne credităm, de ce vrea să ne restricționeze proporția de venit angajată în rambursarea creditului, etc.? Aș vrea să reamintesc și recomandările făcute băncilor comerciale, în cadrul conferințelor de presă legate de măsurile de politică monetară: invitarea pentru o acomodare a comportamentului acestora față de clientela debitoare, în general, și a celei căreia le-a acordat credite imobiliare, în particular, că business-ul lor pe termen lung este condiționat de această clientelă preocupată de soarta ei și care depinde de ceea ce pot face băncile pentru ei în atare situație.
Este însă absolut necesar să înțelegem că îndatorarea din credite imobiliare pleacă de la contracte încheiate între două părți libere să decidă, iar prima responsabilitate le aparține în egală măsură acestora. Contractele de credite ipotecare exprimă voința liberă a părților, asupra unei înțelegeri care presupune că a fost încheiată în deplină cunoștință a părților și fără nici o presiune exterioară. Să nu uităm că respectivele contracte răspund ca formă unor reguli stabilite prin lege și coduri și, mai trebuie de amintit, că necunoașterea directă a legii nu exonerează pe nimeni de răspundere dacă o încalcă. Avem o legislație care permite trepte de înțelegere între două părți contractante, de la calea amiabilă, arbitraj, până la cea în justiție.
Desigur, putem accepta că forma detaliată a contractelor utilizate de băncile comerciale sunt niște traduceri imperfecte ale unor contracte perfecte în limba lor originală, că terminologia lor nu este înțeleasă pe deplin, că debitorii au semnat cu încredere și bună credință. Realitatea a demonstrat, totuși, existența unor clauze abuzive, elusive, iar multe alte aspecte a relației bănci-clientelă (nu numai în România) au dus la o acutizare a percepției negative față de sistemul financiar, cu includerea băncii centrale. Directiva 17 a UE din domeniu vorbește despre necesitatea umanizării băncilor vis-a vis de clientela lor, pornind și de la multe deficiențe de etică și moralitate, soluția fiind pusă în îngrijirea celor care se ocupă, în primul rând, de protecția consumatorilor. Măcar acest lucru trebuia luat în considerare pentru cei care vor să uite că avem un sistem bancar pe două etaje, că banca centrală reglementează relația dintre ea și băncile comerciale, iar autoritatea de protecție a consumatorilor relația dintre băncile comercial și clientela acestora. Interferențele reclamate puteau să plece de la acest principiu.
Simptomul îndatorării, în circumstanțele date, scoate la iveală o suită de alte simptome (pe verticală), ca cel al aroganței băncilor, a lipsei ofertei de consultanță de încredere în domeniul creditării, a insuficienței culturii financiar-economice (oare de unde ar trebui să înceapă informarea și educarea?), a insuficienței supravegherii și intervenției BNR (ar trebui să se știe care este domeniul exact de acțiune al unei bănci centrale care face parte din Sistemul european al băncilor centrale) etc. Trist este că unii analiști finanțiști s-au făcut brusc că nu le mai cunosc, dar au avut o mare plăcere de a ațâța spiritele, că așa este comercial!
Desigur, că a discuta pe fondul orizontalei acestor aspecte este pentru mulți ceva ”obositor” și lipsită de obiect, în condițiile în care principii ale legii fundamentale – Constituția – devin tot mai mult distorsionate în legiferarea secundară. Nu mai interesează explicațiile aplicabilității autentice a libertăților părților unui contract într-o societate democratică (vezi Codul civil). Dar, mai grav, este faptul că, fie din necunoașterea legiuitorilor aleși, fie din disconfortul subiecților legilor, abundă solicitările de analiză a constituționalității unor legi precum și excepțiile de neconstituționalitate. Un recurs în profunzime la valorile care trebuie să ne conducă spre soluții valabile sistemului în care trăim este tratat, și el din păcate, cu nerăbdarea timpului care trece în viteză, dar, cel mai des, cu strania întrebare ”la ce ne folosește”, când avem o speță arzătoare (oare pentru cine mai exact?).
Simptomul îndatorării în discuție, dar mai ales modul în care se încearcă găsirea unei soluții cu orice preț și imediat, într-un an eectoral (soluție despre care mulți au spus deja în mod corect că, în final, efectele acesteia vor fi suporate de noi toți, în timp), personal îmi produce mirarea că supărarea unora și a altora – legiuitori, subiecți și actori, cu neacceptarea expertizelor instituțiilor abilitate (ministerul de finanțe, BNR, magistratura, asociația profesională și patronală a băncilor comerciale) – nu mai are nici o legătură cu sistemul în care am optat să trăim. Am avut un moment decembrie 1989 în care ne-am revoltat împotriva totalitarismului și am strigat libertate și democrație. În Constituție am reiterat ca fundamentale acest lucruri și am scris că economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și competiție, într-un stat de drept. În opțiunea noastră de a deveni stat membru al UE a trebuit să câștigăm cu eforturi naționale (și chiar sacrificii sociale), într-o acerbă transformre sistemică – legislație, instituții, piețe –, calificativul de economie de piață funcționlă, dincolo de simple texte frumos ticluite. Îmi pun întrebarea dacă conștientizăm cu adevărat libertatea individului în a alege banca, moneda, costul creditării etc. Dacă cetățeanul român știe că-și ”practică” libertățile într-o economie de piață, ”bogată” în oportunități, dar și pândită de riscurile ciclicității ei, a contaminării din exterior, a variabilității multor repere care îi definesc dinamica. Dacă este de bine economia de piață, profităm în tăcere, dacă este de rău am vrea să înghețăm totul prin procese scandaloase și legiferări forțate.
Cu aceste precizări și cu avansul realizat în cele patru libertăți ale cetățeanului român, de a cumpăra și vinde bunuri și servicii pe piețe devenite globale, de a transfera capital, de a circula liber pe o piață a muncii globale, să nu știe, ca om liber, că un contract este legea părților semnatare (garanția legalității lui fiind dată de acceptul statului de drept că poate fi încheiat cu această libertate), că pacta sunt servanda, că obligațiile asumate leagă părțile și nu poate intervenii în ele decât justiția și nu arbitrariul administrativ?
Supărarea celor îndatorați de credite imobiliare și care se așteaptă la soluții – evident a celor care locuiesc efectiv în casa pentru care nu mai pot rambursa creditul – poate atrage și amplifica multe alte supărări ale cetățeanului român, de altfel manifeste, iar simptomele pe orizontala domeniilor pot deveni un sindrom, ca efectul bulgărului de zăpadă, dacă în toate soluțiile sociale am acționa de această manieră, învocând excepționalitatea lor în anumite momente, ca cel al unui an electoral. Mă alături opiniei că în sistemul adoptat și în care cred – stat de drept cu respectarea drepturilor omului, economie de piață funcțională rezilientă la competiție, conform trataului de aderare la UE – legea dării în plată este pe cale să distrugă propria noastră încredere în funcționarea piețelor, raportului strict necesar dintre piață și stat, în contracte și faptul că buna lor funcționare este garantată și neatacată de impredictibilitate. Ea vine să ”consolideze” neincrederea deja existentă în sistemul bancar, cu precizarea că în sitemul financiar continental peste 90 % din finanțarea economiei reale se face prin bănci și nu prin piața de capital. Vorba scriitorului (Marin Preda), transpusă pentru această cazuistică: dacă bănci nu sunt, nici economie!
Poate ar fi bine să privim și să fim mai atenți la radicalizarea noastră – sindrom pe verticală și orizontală – ca fenomen global și foarte manifest în Europa. Țări, State Membre ale UE, au generat din astfel de considerente și comportamente partide radicale care au preluat puterea, au reprezentanți în Parlamentul European, sunt pe cale să aducă o influență nefastă în ordinea de drept. Privim cu îngrijorare la Ungaria, Polonia și mai nou Slovacia. Sper ca excepționalitatea să nu devină regulă pe tot continentul, inclusiv cu aportul și sensul nostru politic de a ne rezolva problemele interne.
DESPRE UN MOD DE A ACȚIONA ÎN CAZURI EXCEPŢIONALE
Putem admite că avem cazuri sociale grave, într-un context oficializat de documente ale UE: 9 milioane de persoane la limita săsrăciei, din 8 regiuni cele mai sărace din UE, 5 sunt în România, extinderea analfabetismului etc. Sarcina unor rate scadente la credite pentru casa în care locuiești, care nu se pot onora este o problemă reală, iar numărul celor afectați cu adevărat poate fi stabilit cu exactitate. Avem informații clare că părțile din astfel de contracte au căutat, prin înțelegerea lor, și nu prin intervenția statului, să găsească soluții. Poate trebuie ajutați prin persuasiune dacă încă nu au reușit și nu prin interveție brutală, să distingem cu adevărat cine nu mai poate plăti și nu cine nu mai vrea să plătească, pentru că am mai avut cazuri de falimente banacare prin anii 90 din cauza celor care nu au mai vrut să plătească.
La cazuri speciale, avem nevoie de criterii de identificare a cazurilor speciale și nu de generalități sub pretextul discriminării. Metafora ”plasei cu ochiuri mici” este eludată într-un cor mult prea gălăgios. Oare cazurile speciale se rezolvă prin renunțarea la propria casă în care locuiești numai de dragul de a nu mai avea datorii. Suntem chiar copii ca să nu credem că la ochiurile mari ale plasei nu se vor găsi unii care vor merge din iertăciune în iertăciune producânde prejudicii la scară? Oare o lege valabilă continuu din acest moment și în plus și retroactivă, călcând principii și soluții deja legiferate corect, nu este pe cale să deschidă un nou domeniu al fraudelor?
Sunt multe probleme ridicate de inițiativa în cauză la care nu s-au dat răspunsuri. Dar dacă ochiurile mari din plasă nu ne aduc în situația comparabilă a cazurilor cu restituirile de la ANPR, în care proprietarii de drept nu au avut nici o șansă în fața celor care au cumpărat drepturile litigioase pe nimic? Pot să mă gândesc că cei care ar ajunge la sacrificul renunțării la casa în care locuiesc cumpărată pe credit să fie ”întrecuți” de cei care vor să scape de datorie pentru că nu mai vor să plătească, având resurse pentru a fi mai în față pe lista cazurilor speciale? Avem mai de grabă o cazuistică de moralitate și etică, asupra căreia ar trebui să reflectăm privind la legile aflate deja vigoare.
Cu privire la definirea cazurilor speciale (de îndatorare prin creditare, în general, și prin credite ipotecare, în special) și la identificarea lor pe cale de declarare și verificare, surprinde neîncrederea în datele furnizate de BNR, având în vedere că domeniul bancar este cel mai reglementat sistem în plan european, inclusiv din punct de vedere al cuprinderii, detaliilor și acurateții raportărilor statistice. Sunt în cunoștință de cauză asupra acestor caracteristici, ca fost membru al echipei care a lucrat efectiv la sistemul informațional de raportare din sistemul bancar românesc către BNR, statisticile agregate compilând milioane de date cu privire la sănătatea financiară a băncilor comerciale persoane juridice românești. Ca urmare, anvergura cazurilor speciale invocată de inițiator (după date a căror sursă nu îmi este cunoscută) nu este justificată prin prisma statisticii oficiale a BNR, transmisă și la BCE și UE. Or, cazurile speciale trebuie să refere la o colectivitate restrânsă, bine calificată din punct de vedere al selecției, tocmai pentru a obiectiviza caracterul social al intervenției de excepție.
Cazurile speciale ar putea să se bucure de o intervenție legislativă de excepție, spun multe autorități, ceea ce înseamnă că nu trebuie deschisă o perspectivă indefinită pentru viitor. Ea poate referi numai pentru cazurile deja acumulate până la o anumită dată, identificate în condițiile unor criterii clare și transparente. În acest caz, legiuitorul nu poate veni decât cu o recomandare (nu o obligație) egal adresată părților din contract de a face recurs la normele în vigoare și, eventual, cu o garanție suplimentară că o astfel de înțelegere de dare în plată dintre creditor și debitor nu va fi subiect de contravenție sau/și de infracțiune în vederea unor instituții de supraveghere și control a domeniului.
O lege specială referă întotdeauna la un interval de timp bine definit și prevede soluționarea unui stoc de cazuri speciale identificat până la o anumită dată. Altfel, așa cum menționează BCE, ea ”riscă să compromită siguranța juridică și nu respectă principiul așteptărilor legitime”.De la data limită înainte se presupune că potențialele părți într-un contract conștientizează mai bine responsabilitățile și riscurile la care se expun pentru nu a deveni cazuri speciale. Scopul creditelor ipotecare este de a avea o locuință unde să locuiești și nu de a deveni un caz special, excluzând de la bun început povestea cu drobul de sare.
Interdependențele în care trăim și tratatele care ne leagă ca stat ne obligă să comunicăm partenerilor asumarea unei legi speciale care are efecte asupra lor, prin prisma stabilității și predictibilității normelor aplicate. Nu ar trebui să ne mire că această comunicare produce o evaluare de impact, fie asupra mediului de afaceri ca reflex al protecției subiecților lor interesați să opereze în spațiul României, fie asupra efectelor de amploare care pot produce contaminări regionale de nedorit tocmai prin destabilizarea sistemului financiar național. Sper că analiștii financiari încrâncenați pe legea dării în plată, indiferent cum o fi aprobată, au auzit de Uniunea Bancară și mai ales de scopul ei, din păcate încă nefinalizată. Motivul este bine cunoscut. Este greu de acceptat mutualizarea de resurse de la toți pentru a compensa pierderile produse din greșelile unora, inclusiv legislative.
Excepționalitatea unei legi în teremenii prezentați are menirea de a stăvilii repetabilitatea cazurilor speciale în viitor, scopul ei fiind întrarea în normalitatea jurisprudenței deja existente care răspunde sistemului în care trăim. Acesta ar fi argumentul aplicării retroactive a legii, care ar, totuși, bătăi de cap din punct de vedere al Constituției, dar, cel puțin prin termenul finit de aplicare, nu deschide o cutie a pandorei pentru un viitor indefinit. Abuzurile din contracte au deja o soluționare juridică prin Codul civil, iar întorsăturile ”avocățești” spre care tindem ca obișnuință ne fac numai rău. De ce? Pentru că în prezent mai mult decât la datele contractării creditelor ipotecare, din eventaiul cărora s-au desprins cazuri speciale, băncile ne utilizează propriile noastre depozite și își conduc afacerile prin plasarea riscantă a acestor resurse. Pentru protejarea acestor resurse în fața unui risc nou pe care îl implică legea dării în plată, băncile au o cale de atac prin justiție, ele versus statul român, la instanțe străine. Salvarea cazurilor speciale în final nu va deriva din suportarea în egală măsură a costurilor dintre debitor și creditor, ci din dispersia pierderilor asupra tuturor contribuabilor. Este știut că orice mecanism economic deviant, generator de pierderi ca urmare a greșelilor de guvernanță, se închide prin bugetul național (vezi deciziile CEDO, aleCurții Internaţionale de soluţionare a litigiilor de la Washington.).
ECONOMIA COMPORTAMENTALĂ MAI PRESUS DE O LEGE JURIDICĂ
Privind la reacțiile pieței vis-a-vis de legea dării în plată, înțelegem mai bine că economia prin lege este depășită de economia comportamentală. O astfel de lege va împinge băncile comerciale la ajustări și acomodări la noua situație, un risc nou presupunând măsuri mai drastice. Au fost evocate deja în spațiul public blocaje în creditare, mărirea avansului la credite, noi praguri și constrângeri de eligibilitate pentru credite ipotecare, trecerea unui timp de tatonare spre un nou echilibru costuri-benficii cu impact asupra dobânzilor active (de creditare) etc., dar nu trebuie să omitem efectele psihice asupra potențialilor beneficiari de noi credite ipotecare și cele din economia reală.
Este greu de presupus că o lege, în teremenii ei juridici cei mai buni, va aduce prețurile caselor la un nivel considerat normal în România sau oriunde, prin balansul dintre o ofertă inițială probabil mai mare (prin preluarea de case la care nu se mai pot plăti ratele) și o cerere viitoare solvabilă în noile condiții dicate de creditori. Să nu uităm că și condițiile de acces la credite ipotecare din considerente pur economice vor modifica dimensiunea pieței și implict a activității celor care doresc să o aprovizioneze. Un intreg flux financiar se va modifica cu implicații asupra activității de creditare a băncilor și ocupării forței de muncă în economia reală etc. În plus, cineva observa că legea dării în plată devine anticiclică pe fondul relaxării economice actuale, aceasta înăsprind posibilitatea valorificarii respectivei relaxări prin constrângerile impuse.
Măsurile la care vor recurge băncile, unele previzibile, altele încă nu, vor schimba sistemul de lucru actual, ceea ce înseamnă deschiderea unei alte etape de înțelegere a conceptului de venit disponibil pentru a fi în stare să faci un înprumut ipotecar. La o lipsă de cultură financiară pe media populației în practica actuală de creditare a băncilor, se intră într-o noua etapă de variabilitate care deschide percepția a noi capcane pentru cetățeanul debitor. Precedetul o dată făcut, legea dării în plată se poate metamorfoza spre noi spețe de cazuri speciale, intrându-se într-o spirală interminabilă de amestec administrativ într-o relație contractuală în care partenerii deja anatgonizați nu vor mai avea nici o încredere unii în alții.
Măsurile pe care băncile comerciale și le vor impune vor depăși posibilitățile de eligibilitate ale marii majorități ale populației pentru a-și materializa un standard de viață conferit de o locuință proprie. Incongruența dintre scopul declarat al legii și soluția practică propusă va încuraja economia comportamentală pentru cei care o stapânesc mai bine, în detrimentul celorlalți. În cazul băncilor comerciale, reținem opinia că ele nu sunt societăți de binefacere, au o răspundere față de acționari și deponenți. Cei din urmă vor avea de ales între renunțare și calea justiției.
Calea justiției va deveni foarte complicată din punct de vedere la practicii instanțelor, punctul de vedere al CSM fiind greu de ignorat, atunci când o lege privește modul de abordare al instanțelor. Vrem celeritate în procese iscate de abuzurile în serviciile financiare (este drept că se așteaptă de mult instanțe judecătorești comerciale specializate), dar va fi greu de arbitrat între Codul Civil, Directiva 17/2014 a UE, legea insolvenței și legea dării în plată, pentru soluții uniforme în spețe de același fel și depuse la diferite instanțe.
Abandonarea principiului egalității între părțile unui proces prin legea dării în plată, care instituie și o procedură de urgență (în constatrea stingerii obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor), comportă riscul anulării garanţiilor unui proces echitabil, ceea ce adaugă la percepția de disfuncționalitate a instanțelor de judecată. Dar principala hibă a legii dării în plată este că prin modul de intervenție într-o relație suverană a părților duce și la “schimbarea obiectului prestaţiei stabilite printr-un contract ”, la care este absolut necesar acordul părților (CSM).
Observăm posibila apariție a noi antagonisme pe fondul împingerii a doi parteneri spre soluții neagreate reciproc într-un context deja tensionat în relațiile bănci – public. Darea în plată nu vine să soluționeze acest conflict mocnit deja, dar este pe cale să bulverseze și mai mult contextul menționat. Este exact ceea ce stimulează economia comportamentală în sensul prevenției și apărării din partea celui care are, totuși, are o poziție dominantă prin ceea ce poate oferi. O econmie ca a noastră nu poate rezista fără un sistem financiar funcționabil corect, bântuit de angoasele unei intervenții brutale, iar datele ne arată că avem un grad de intermediere sau de bancarizare a economiei deja printre cele mai reduse dintre statele membre ale UE (un indicator fiind cota creditării în PIB).
Dacă am ajuns la comportamente, pledând pentru o economie de piață corect funcțională, este bine să ne comportăm, ori unde ne exercităm competențele, în vatra valorilor pe care dorim să le împărtășim într-un sistem democratic, începând cu drepturile individului la inițiativa sa proprie în orice act economic. Poate de aici trebuie să pornească cultura ecconomică a unui cetățean și ea trebuie stimulată de la vîrste fragede. Poate este bine să pledăm că libertatea cetățeanului incumbă în mod necesar responsabilitate, iar ea poate fi conștientizată și obiectivizată prin cunoaștere și cultură. Nu toți pot fi pe același plan când vorbim de oferta și cererea de servicii financiare, decât negociind. Dar a lua în zeflemea pe cei care au atribuții instituționale tocmai în sensul de a suplinii dezechilbrul cunoașterii, oricum mai puțini decât posibilii consumatori de servicii financiare, mi se pare calea continuă a unei dezbinări pe care tot noi o acuzăm ca fiind cauza lipsei de coerență în tot ceea ce ne propunem să facem din România. Nu știu de ce unii trebuie să pretindă că sunt buni pentru orice fel susținere și în orice domeniu, observând totuși un partizanat greu de ascuns.
Suntem, din păcate, un bolnav care trebuie încă diagnosticat, la câte simptomuri reclamăm. Am învățat din negocierile cu FMI (mai nou, nimeni nu se întrabă de ce suntem membri acolo chiar de pe vremea totalitarismului, a independenței și suveranității absolute, ci numai de ce ne dictează în prezent FMI) că o evaluare a unei economii are menirea de a se găsi prin compromisuri reciproce remediile stabilizării ei. Suntem împrumutați de ”banca” FMI cu garanțiile unor politici și reforme care pot sa ajute la rambursarea lejeră a datoriei. Implementarea lor este garanția FMI că i se va returna împrumutul în scadențele convenite. Ce ar fi să avem aici o ”dare în plată”, de a da politicile și reformele înapoi FMI-ului, ca să stingem datoriile ?
Am dat acest exemplu la limită pentru ca să putem să ne imaginăm repercursiunile pentru România, la nivel de percepție internațională. În globalizare, comportamente la nivel micro de proastă gestiune a unor relații contractuale, cu încălcarea proprietății – pilon al statului de drept în democrație – pot fi la fel de dezastruoase: declasare de rating de țară, creștere de costuri a finanțării datoriei externe, scăderea investițiilor directe străine, creșterea deficitului bugetar, din nou austeritate, pe lângă un calificativ de instabilitate legislativă cu un sistem juridic care încalcă dreptul de proprietate etc.
De aceea, un comportament așezat, cu discernământ și fără mânie, aplecat spre soluții care să nu ne zdruncină sistemul și așa de încordat de multe alte nereușite, la care cei cu probleme să privească cu încredere, este mult mai indicat pentru așteptări care se pot împlinii. Cred că dacă Paralmentul ar fi fost de acord, cu înțelegerea necesară, cu realizarea acelui comitet național de macroprudențailitate, ar fi știut exact de ce o lege a dării în plată nu ar fi fost calea de urmat, să zicem pentru o modalitate de stingere a unor datorii contractate prin sistemul financiar național. Pledez pentru soluții care să ne consolideze stabilitatea de orice fel, mai ales între noi oamenii acestei țări, și nu să adauge la fragilitatea acesteia.
Articol publicat inițial în revista Economistul
