Acum 140 de ani, când guvernul I. C. Brătianu a depus în Cameră proiectul legii de înfiinţare a „băncii de scompt şi circulaţiune”, devenise evidentă cerinţa imperioasă ca România să aibă o bancă centrală. Mai mult, erau întrunite şi condiţiile ca această bancă să aibă succes.
Dacă atât principiile, cât şi mecanismul funcţionării noii instituţii au fost împrumutate din legea constitutivă a Băncii Belgiei, întreaga concepţie de organizare a Băncii Naţionale a României era românească. Principal autor fiind Eugeniu Carada, „omul instituţie“. Sub bagheta lui, de îndată ce în aprilie 1880 regele Carol I a promulgat legea de înfiinţare şi a învestit-o cu sigiliul statului, banca centrală a devenit realitate. A şi început, de altfel, să funcţioneze în primul său sediu, în fosta clădire a Creditului Funciar Rural. Foarte repede, prin grija aceluiaşi Carada, a început construirea Palatului Vechi al BNR, lucrare ce va fi încheiată în iunie 1890. Iar Bucureştii, în anii ce au urmat, dobândeau un „city“ veritabil, în jurul Palatului Băncii Naţionale.
Cum s-a născut gândul de a pune în funcţiune, într-o societate abia scăpată de durerile feudalismului, o bancă centrală? Şi cum a prins viaţă? Cine şi cum l-a înfăptuit? Sunt întrebări incitante, care constituie astăzi teme de reflecţie. Mai cu seamă este relevantă ideea că fondarea băncii centrale se înscrie în ansamblul de aspiraţii şi înfăptuiri din România de după Unirea din 1859, toate fiind rezultatul instrucţiei, al unei educaţii alese, al dorinţei de propăşire proprii acelor oameni ai mizelor mari ce s-au format în împrejurările interne şi internaţionale din acei ani.
Astăzi, când nevoia noastră de modele viguroase e vitală, evocarea şi descifrarea înfăptuirilor de atunci poate fi o bună şcoală pentru generaţiile ce alcătuiesc societatea noastră. Căci atunci, în secolul al XIX-lea, în a doua lui jumătate, ţara întreagă a fost primenită. De fapt, a fost restructurată din temelii. Elita românească a vremii făcuse din modernizarea ţării o idee-program.
Cercul educaţional a fost, fără îndoială, cel dintâi. Sunt notabile, mai ales, înfiinţarea Academiei Române, Legea şcolară, care a condus la înmulţirea şcolilor normale destinate cu precădere să pregătească învăţători de ţară, orientarea învăţământului românesc către şcoli reale şi de meserii, pe lângă cele de învăţământ clasic, legea pentru dezvoltarea învăţământului superior. Şi, nu în ultimul rând, înmulţirea revistelor de cultură şi ştiinţă, a teatrelor, a societăţilor cu scop educaţional. Mai departe, educaţia favoriza dezvoltarea. Lărgirea cercului dezvoltării începea cu amplele lucrări pentru construcţia de şosele: naţionale, judeţene, comunale. Cu transportul urban. Cu grija pentru curăţenia aerului. Urmând, firesc, înmulţirea firmelor economice, stimulată îndeosebi de expansiunea industriei petrolului. Pentru restructurarea din temelii a ţării niciun sacrificiu nu a fost socotit a fi fost prea mare. După ce, bunăoară, a fost construită calea ferată Bucureşti-Giurgiu, începută în august 1866, s-a trecut repede la extinderea cercului drumurilor de fier. Tronson cu tronson. Printr-un uriaş efort de acumulări: idei, bani, muncă. Cercul marilor construcţii, ce dăinuie şi astăzi, nu ar fi existat dacă, în acelaşi timp, nu ar fi fost trasate şi apoi lărgite fără încetare celelalte cercuri: al întăririi puterii statului, al lucrărilor edilitare, al dezvoltării economiei.
Iată datele generale. Ele sunt întărite de multe, de foarte multe detalii dintre cele mai semnificative. Şi, mai cu seamă, de faptul că România şi-a făcut bancă centrală înaintea Statelor Unite ale Americii şi a multor alte ţări dezvoltate, care nu este deloc întâmplător. Atunci, în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea, istoria adunase laolaltă, pe pământul românesc, oameni providenţiali, evenimente cardinale şi fapte de excepţie, configurând astfel o epocă pe cât de luminoasă, pe atât de reverberantă. Într-un astfel de moment s-a născut banca noastră centrală, devenind ea însăşi, repede, foarte repede, o emblemă a acelui timp istoric în care societatea românească a ştiut să dezvolte cultura performanţei.
