Cea mai mare banca germana, Deutsche Bank (DB), a anuntat un masiv program de reducere a costurilor operationale si de personal, inclusiv retragerea din unele tari – dupa o pierdere de circa 6 miliarde euro in trimestrul al III – lea al acestui an. Incercarea de restructurare initiata nu cu mult timp in urma nu a dat roade. DB invata din propriile erori si din experienta altor banci mari; ea a crezut, poate, ca este imuna la boli ce au macinat banci de tip universal. Criza financiara a aratat ca dimensiunea mare si complexitatea sunt greu de administrat. Mai mult, aducerea sub acelasi acoperis a unor operatiuni diverse (inclusiv de investitii financiare si de retail), accentul pus pe trading (speculatii), angajarea in originarea si distribuirea de produse derivate complexe (multe toxice), vulnerabilizeaza bancile. Nu mai amintim de implicarea multor banci mari in manipularea pietelor, in operatiuni frauduloase.
DB a iesit cu anii in urma din matca sa traditionala (care insemna si participatii in companii industriale faimoase) dorind sa emuleze banci americane si britanice de top. Asa a facut si Commerzbank, care a avut mari dificultati dupa ce a inghtit Dresdner Bank, avand nevoie de sprijin de stat in perioada crizei (cum s-a intamplat si cu Royal Bank of Scotland dupa ce a preluat ABN Amro). Si banci de land (Landesbanken) au comis eroarea de a se angaja in operatiuni financiare “moderne” , fara a intelege riscurile asumate.
Cazul DB, ca si al altor banci germane, este cu atat mai interesant cu cat poate fi judecat in conditiile in care Germania are o economie foarte puternica. O intrebare legitima este: cum de bancile pot ajunge la ananghie cand economia este performanta, exporta mult (surplusuri de cont current de 6-7% din PIB), deficitele bugetare nu prea sunt, datoria publica nu mai creste, etc. Raspunsul este dat partial de situatia descrisa in paragraful anterior. In ultimele doua decenii, s-a schimbat natura bankingului in Germania; banci germane au renuntat la filosofia lor si au cautat sa adopte un model orientat catre perspectiva imediata, maximizarea profiturilor raportate la capitalul propriu; au mizat pe capital atras (imprumutat), pe leverage mare (active raportate la capital propriu), pe operatiuni riscante. S-au extins in toata Europa (cu expuneri mari pe Spania, Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, etc), catre cele patru azimuturi. Bancile germane au finantat in larga masura ciclul de avant si prabusire in Europa; au fost stimulate si de aparitia euroariei si miza pe convergenta reala intre statele member (o supozitie dovedita falsa). Aici gasim o explicatie pentru contrastul dintre starea sistemului bancar si cea a economiei din Germania.
DB a vrut sa fie o veritabila banca globala. Dar se vad riscurile unor asemenea veleitati. Morala este insa mai ampla. Si banci franceze (BNP-Paribas, SocGen), banci elvetiene (UBS, Credit Suisse), nu mai vorbim de banci britanice (Barclays, HSBC) au vrut sa fie in liga globala. Cand criza financiara a izbit, au iesit la iveala boli si excrescente ce tin de gigantism, modele de afaceri eronate, incapacitatea de a gestiona operatiuni foarte diversificate, neintelegerea riscurilor asumate, inclusiv a riscurilor sistemice cauzate de o industrie financiara supradimensionata. Reforme intreprinse dupa 2009 in Europa si peste Ocean cauta sa modifice metabolismul industriei financiare, sa amelioreze modele de business, sa reduca riscuri sistemice. Din pacate, sindromul “too big to fail” (prea mare pentru a fi lasat sa esueze) este inca in viata, iar solutiile tip “bail-in” (participarea actionarilor si detinatorilor de obligatiuni emise de banci la salvarea bancilor) nu sunt asiguratorii. Opinia mea este ca in situatia unei banci foarte mari aflate in necaz, functia de imprumutator de ultima instanta (lender of last resort) va fi pusa in functiune din nou, chiar daca Mecanismul de Supraveghere Unic/SSM ar functiona relativ bine. Trebuie spus ca si Mecanismul de Rezolutiune (SRM) nu are capacitate financiara adecvata. Nu intamplator Mario Draghi, seful BCE, subliniaza ca este nevoie de o schema colectiva de garantare a depozitelor in euroarie si lender of last resort comun.
Indoielnice mi se par argumentele unor sefi de banci mari (ex: un articol recent semnat de Frederic Oudea, CEO al SocGen in Financial Times) care sustin ca reglementarea mai stricta in UE (cerinte sporite de capital si lichiditati, etc) ar eroda din competitivitatea entitatilor bancare europene in spatiul global; se invoca aceeasi teza care a sustinut expansiunea din anii pre-criza, se gandeste prin prisma “’silozului’’ propriu, fara a privi lucrurile in ansamblu. De aici si rezistenta la separarea investment banking de activitatea de retail, ce ar proteja pe ultima mai bine de riscuri rezultate din opreratiuni speculative. Este un fapt observat de analisti ca bancile europene mai bine capitalizate au inclinatie mai mare sa ofere credite. Numerosi sefi de banci par sa nu accepte ideea ca bankingul este o industrie aparte, care are mult din natura utilitatilor publice – unde nu profitul maxim imediat trebuie sa ghideze managementul. Daca aceasta idee ar fi acceptata nu ar trebui sa fim obsedati de dimensiune, ci de calitatea serviciilor; nu de operatiuni aparent foarte profitabile, dar foarte riscante; nu de crestere pentru sine, ci in relatie cu cu mersul economiei. Tot imi vine in minte ponderea de 45% a pofiturilor industriei financiare in total profituri corporatiste in SUA in 2007; greu de explicat si justificat asa ceva (ponderea cu cateva decenii in urma era sub 15%).
Europa (Uniunea Europeana) are nevoie de banci solide, ceea ce nu inseamna automat banci mai mari. Unde este cazul, este bine ca bancile mari sa fie sparte (in Marea Britanie se are in vedere aceasta modalitate), pentru a reduce din riscuri sistemice – chiar daca unii afirma ca nu dimensiunea ar explica natura sistemica a riscurilor, ci conectivitatea. Cred totodata ca bancile trebuie sa revina la un banking traditional, mai simplu, mai putin axat pe trading (speculatie). Reglementarea si supravegherea trebuie sa priveasca si sectorul bancar umbra (shadow banking), unde volume imense de lichiditati sunt miscate si au potential destabilizator si de de contagiune; din aceasta zona poate apare usor o noua inghetare a pietelor financiare. Interdictia ca bancile sa se angajeze in operatiuni speculative cu capital propriu (proprietary trading) are sens si Parlamentul European si Comisia Europeana merita sa sustina un asemenea demers. Este bine sa se dezvolte piata de capital, desi pare o fantezie sa credem ca ea poate substitui bancile in mod semnificativ in urmatorii ani.
Cat priveste Romania si alte economii emergente europene, este o supozitie validata de criza ca sistemele financiare mai putin sofisticate ajuta in momente dificile. Este de salutat ca bancile sunt mai bine capitalizate acum, ca au redus mult volumul de credite neperformante si ca depind mai mult de resursele din tara. Ideea de a avea o banca autohtona pentru dezvoltare are sens in opinia mea.
