Am putea să avem? Da!…Dacă am avea și condițiile de afară! Unele cercuri politice susțin că le–am putea avea astăzi. În ciuda realității care ne constrânge. Aflându-ne în sfera economiei, iar economia fiind, din vremea lui Aristotel și până în zilele noastre, știința și arta armonizării dorințelor nesfârșite ale oamenilor cu resursele limitate ce ne dau dureri de cap, problema e… jumătate rezolvată. Cealaltă jumătate, mai grea, mai complexă și mai complicată,cea referitoare la resursele limitate, rămâne nerezolvată. Pentru că resursele băncilor noastre – cele care pot fi antrenate în reducerea dobânzilor- sunt mai limitate decât ale băncilor din țările dezvoltate. Iar învinovățirea publică a Bancii Naționale și a băncilor, care ar manipula ROBOR-ul, nu are niciun alt corespondent în realitate.
Dacă nu se poate simplu…
Toți vrem ca băncile românești să dea credite mai multe și mai ieftine. Înaintea tuturor, își doresc asta băncile, care știu că NU există o cale mai bună către profit și prosperitate. Cu condiția să ai acces la această cale. Numai că aici intervine un paradox! O realitate doar în aparență contradictorie îndreaptă o lumină nemiloasă spre profunzimile legității cererii și ofertei. Ce vedem? Că, aplicând simplist raționamentul acestei legități, se ajunge, inevitabil, la o interpretare greșită și periculoasă. Aceea că, în cazul în care se restrânge cererea pentru un bun sau pentru un serviciu, scad automat și prețurile. Or, de foarte multe ori lucrurile se petrec invers: pe măsură ce scade cererea…prețurile cresc.
Lecția asta am învățat-o cu mulți ani în urmă, făcând o documentare, ca jurnalist, în Golful Persic, într-o zonă economică specială ce abia se înfiripase. Numeroase magazine gemeau de produse electronice sau electrocasnice de la cele mai mari firme din lume, care la noi lipseau cu desăvârșire. M-au șocat însă prețurile, piperate bine, cu mult peste ce afișau magazinele din marile orașe occidentale. Analistul-șef al unui lanț de astfel de magazine, care vindeau scump pentru că nu-și permiteau…să vândă ieftin, mi-a explicat: „Normal ar fi să câștigăm din dever. Am avea un câștig mult mai mare, mai sigur și mai sănătos. Nu avem însă șansă asta… vin puțini cumpărători. Așa că ne chinuim să câștigăm din marjă. Alternativa ar fi să tragem obloanele și să lăsăm să ne moară afacerea”…Cu alte cuvinte, dacă nu le era la îndemână calea cea mai simplă și mai sănătoasă – deverul, adică mulțime de cumpărători și mulțime de încasări provenite de la un volum mare de vânzări – viața i-a obligat să recurgă la ce era mai complicat, câștigul „în marjă”; adică obținerea unei diferențe mai mari între încasările din vânzări de la mai puțini cumpărători și costul bunurilor achiziționate de aceste magazine… prin creșterea prețurilor.
Profitul „din marjă” i se potrivește mănușă tabloului sistemului bancar românesc de astăzi. Asta nu înseamnă că băncile nu sunt lacome. Este cert că sunt! Dar acestei certitudini i se alătură alta: aceea că orice firmă din economie, că e bancă, magazin care vinde electronice sau băcănie, își întinde lăcomia exact cât îi permite legea. Când legile sunt confuze, încâlcite și interpretabile, vedem cum crește și lăcomia. Iar soluția nu este nicidecum zarva în jurul „lăcomiei băncilor”, ci îndreptarea legilor. Îndreptarea, și nu tulburarea climatului economic cu acte normative gen OUG 114/2018.
Poate fi ROBOR-ul un joker în piața creditelor?
Da, băncile românești n-au șansa băncilor „de afară”, care câștigă din dever. Din credite multe și mari, deci, care fac să crescă veniturile din vânzări și,mai departe, să le crească profitul. Dau un singur exemplu. În băncile „de afară”, cele pe care le invidiem, din vest, 70-80 la sută din credite sunt pentru locuințe.Credite mari, cu ipoteci, date pentru 20-30 de ani, care aduc încasări lunare de asemenea mari. La noi însă, deși avem un deficit cantitativ de un milion de locuințe și un deficit calitativ pe care nu-l mai calculează nimeni, ponderea împrumuturilor pentru locuințe, în totalul creditelor, abia dacă atinge 20 la sută. Peste 80 la sută sunt credite de consum, și ele prea puține pentru a contura un dever cât de cât adecvat. Dacă nu era proiectul „Prima Casă”, aplicat de câțiva ani buni, creditele pentru locuințe ar fi stagnat sau poate ar fi dat înapoi. Sintetizând, este de reținut că INTERMEDIEREA FINANCIARĂ (calculată ca pondere în PIB-ul țării a totalului creditelor acordate populației și companiilor) plasează România pe ultimul loc în Uniunea Europeană, cu o rată de sub 30 la sută, în timp ce media europeană este de 100 la sută iar câteva țări avansate au medii de 200-300 la sută. Este așadar imposibil,în actualele împrejurări, să luăm credite cu dobânzi ca afară.
Într-o țară în care, în gospodăriile populației, media veniturilor nu ajunge la 4.000 de lei, iar 40 la sută dintre cele 700.000 de firme au capital negativ, datoriile fiind mai mari decât întreaga lor avere, nu are cum să crească intermedierea financiară. Iar fără o intermediere financiară care să-și schimbe ritmul de creștere, tinzând spre media europeană, băncile nu vor avea cum să treacă la câștiguri din dever. Vor continua să se chinuiască să câștige din marjă, numărând câștiguri modeste, mâncate ani în șir de provizioane mari, fără să poată da prea mult în jos dobânzile.
Și nici ideea ciudată că s-ar putea face un fel de joker din ROBOR, cea mai tare carte din piața creditelor, nu are cum să fie o soluție bună. ROBOR-ul este o oglindă, un indice al pieței monetare interbancare, care dacă este citit corect dă infomații importante. Dar asta nu înseamnă că schimbarea formulei de calcul a ROBOR-ului, în urma unor decizii politice, ar putea fi de natură să dea în jos dobânzile la credite. De altfel, de ani buni ROBOR-ul nu a avut în niciun fel de-aface cu creditele. Până în 2010, când legea i-a dat o misiune în plus, peste rolul lui în piața monetară interbancară: să intre în formula de calcul a dobânzilor la creditele populației.
Să reținem că dobânzile la credite, la noi în țară, au o formulă de calcul pe care n-au stabilit-o nici BNR și nici băncile. E în lege. O lege inițiată de autoritatea guvernamentală care se ocupă de protecția consumatorilor, asumată de Guvern prin Ordonanță de Urgență, apoi votată de Parlament. Formula, în sine, este simplă: dobânda = ROBOR + marja băncii. Complicațiile nu constau atât în înțelegerea, cât în aplicarea formulei. Pentru că și ROBOR-ul, și marja băncii sunt doi indicatori de o complexitate ieșită din comun, legați nu numai de dinamica pieței monetare interbancare și de rata de politică monetară a Băncii Naționale, ci și de cotloanele economiei reale. ROBOR-ul, deosebit de atent la mișcarea prețurilor generale, a început să piardă altitudine în septembrie 2017, când inflația a dat semne vizibile de calmare, și s-a înfoiat în ianuarie anul acesta, sub amenințarea riscurilor alertate de OUG 114/2018.
