M-am aflat și eu, înainte de Brexit, printre cei foarte mulți care au spus că plecarea Regatului Unit din Uniunea Europeană este o greșeală, cu consecințe negative nu numai pentru britanici, ci și pentru ceilalți membri. Uniunea Europeană și Regatul Unit ar fi făcut față mai bine competiției internaționale împreună. Pentru că trăiesc aici și pentru că am o minte occidentală, ca toți europenii (și, deci, ca toți românii), am fost și sunt interesat într-o Uniune Europeană democrată, flexibilă și competitivă. Iar Regatul Unit ar fi contribuit la vigoarea acestor caracteristici mai mult din interiorul Uniunii decât din afara ei deoarece, cred eu, ar fi mărit ponderea abordării „pozitive” în detrimentul abordării „normative” referitor la conceperea și aplicarea regulilor și politicilor comune.
Aceasta este opinia mea și probabil că cei mai mulți cetățeni din celelalte țări ale Uniunii au aceeași opinie. Chiar având această opinie, dacă înțelegem profund democrația, noi ar trebui să fim pregătiți atât pentru a accepta rezultatul votului din Regatul Unit, cât și pentru a-l înțelege. Nu e nicio îndoială că, juridic vorbind, rezultatul votului este acceptat de toată lumea. Totuși, o mare surpriză apare în ceea ce privește disponibilitatea de a-l înțelege. În loc să vedem întrebări și analize care să ajute la explicarea rezultatului și la prevenirea unor noi exitus-uri, vedem verdicte cu iz normativ, care mai degrabă ridică semne de întrebare privind „reflexele democratice” ale criticilor.
Ca să mă refer numai la România, rezultatul votului pare că a născut un cor imens de voci, a toate știutor, care ne arată că „de vină” sau „responsabili” pentru rezultatul votului ar fi partea relativ vârstnică și slab educată a populației care a votat pentru plecarea din Uniunea Europeană. Ei au fost „spălați pe creier” de câteva ziare și de o mână de manipulatori populiști. Aceștia caută abia acum pe Google să vadă ce este Uniunea Europeană. Nu este nicio diferență între „englezii de rând” și „babele mituite cu un litru de ulei” de la noi. Mai ales această din urmă comparație este relevantă pentru caracterul normativ și lipsa de înțelegere a democrației a corului la care mă refeream. Democrația nu îi privește și pe oamenii de rând, mai puțin educați, mai puțin înstăriți, mai puțin tineri?
Ba da, în democrațiile din zilele noastre, democrația îi privește pe toți. Au fost în trecut diferențieri, dar nu mai sunt. Într-o anumită perioada a trecutului capitalist al României, dar și în alte țări, aveau dreptul de a vota doar cei cu o anumită stare materială, în funcție de volumul impozitelor plătite, luptători în războaie, savanți etc., iar cei care nu întruneau aceste calități aveau un reprezentant la câteva zeci de mii de locuitori. Poate că acel vot era mai înțelept din perspectiva finanțelor țării, dar acele vremuri au apus, în ciuda avertismentului lui Knut Wicksell (1896) conform căruia clasele sărace pot „să impună grosul tuturor impozitelor asupra bogaților și, în același timp, să fie iresponsabile și extravagante în aprobarea cheltuielilor publice la care ele însele contribuie”.
În perioada comunistă, votul „liber” s-a acordat tuturor cetățenilor, dar pentru a elimina „problema” vârstei, a educației, a celor „spălați pe creier” care nu înțelegeau sensul progresului istoric, sistemul comunist a încercat să impună, așa cum încercase și fascismul pe criterii de rasă, un om nou, rezultat din darwinismul luptei de clasă. Norma aceasta a omului nou a fost un dezastru pentru libertatea individului și a populației.
Poate că ideea de libertate a jucat un rol mai important în cazul Brexit-ului decât suntem pregătiți să înțelegem. Am văzut că unii britanici i-au ironizat pe compatrioții care votaseră „Leave”, spunând că pierdem o groază de bani dar suntem liberi. Remarce de acest tip arată că votanții „pro leave” au avut sentimentul că libertatea lor este îngrădită în Uniunea Europeană. Poate că instalarea acestui sentiment s-a produs și din cauza unor eforturi insuficiente sau ineficiente de explicare a contrariului de către politicienii anti-Brexit.
Dar poate că sunt și nuanțe ale libertății care, pentru britanicii mai vârstnici, au o importanță specială. Să nu uităm că cea mai liberală democrație din lume, cea a SUA, este transpunerea în fapt a filozofiei politice a britanicului puritan John Locke, în a cărui viziune, influențată de războiul civil din Anglia, statul are obligația să apere libertatea și proprietatea, care sunt drepturi naturale inalienabile. Din această concepție rezultă dreptul cetățenilor de a se opune statului atunci când acesta îngrădește drepturile respective. Această concepție nu a apărut din senin în Anglia în anii 1680-1690, când Locke a scris și și-a publicat lucrările, ci a existat dinainte în mintea multor cetățeni, afectați de războiul civil. Lucrările lui Locke au întărit această concepție și au făcut ca ea să dăinuie în mintea englezului.
În loc de a încerca să înțeleagă votul pentru Brexit din această perspectivă, corului de critici îi place să sublinieze doar că în favoarea Brexit-ului au votat bătrânii mai puțin educați. Adică cei care nu au înțeles bine ce fac. Dar de ce să nu gândim că poate acești vârstnici au înțeles foarte bine, pe baza propriei experiențe și culturi, unde pot duce unele practici excesiv birocratice ale „centrului” Uniunii Europene sau unele politici populiste din unele țări ale Uniunii. Ei au trăit și în perioada de socialism promovat în Regat după Al Doilea Război Mondial, timp de trei decenii la rând, indiferent de partidul aflat la guvernare, dar și în perioada reformelor liberale promovate de Margaret Thatcher. Pentru ei, tendințele care se manifestă acum în interiorul Uniunii Europene au ieșit în evidență în mod natural, fără să fie nevoie de cine știe ce educație. Ei au putut să compare, prin prisma celor două experiențe, și au decis că populismul care se răspândește acum prin Uniunea Europeană nu poate să ducă decât înapoi. Ei știu foarte bine ce înseamnă asta. În schimb, educația relativ scăzută i-a împiedicat să înțeleagă structura complicată a Uniunii Europene, cu sutele ei de acronime, și ce pierd, economic vorbind, dacă votează pentru plecare.
Privind și din perspectiva efectelor asupra Uniunii Europene, plecarea Regatului Unit face mai mult loc în Uniune pentru creșterea înclinațiilor centraliste și a reglementărilor stufoase și ineficiente, care vor sufoca piețele și competitivitatea. Iar toate acestea vor apărea într-o perioadă în care ceea ce este necesar pentru creșterea competitivității și a nivelului de trai este mai mult liberalism.
Pentru România, cele mai mari pierderi vor fi sub forma atitudinii față de piețe, cărora le sunt ostili, sub influența propagandei populiste și tinerii și vârstnicii, pe o scară crescândă. În opinia mea, Brexit-ul ne reduce și mai mult forța de a schimba această atitudine păguboasă a publicului din România, dacă avem în vedere că Regatul Unit era țara din Uniunea Europeană cu cea mai mare înclinație spre a da piețelor rolul central în administrarea economiei. Apoi urmează celelalte pierderi directe, rezultând din accesul mai dificil la finanțarea pentru educația în universitățile britanice, din dificultatea obținerii de către români de locuri de muncă în Regatul Unit etc.
În sfârșit, poate fi și ceea ce britanicii numesc „the unthinkable” (de neconceput): dacă și alte țări vor părăsi Uniunea Europeană, atunci ne întoarcem la situația de la începutul secolului al XX-lea, când Primul Război Mondial a condus la destrămarea structurilor statale și politice a trei mari imperii, lăsând multe societăți și popoare europene în situația de a-și oferi noi răspunsuri politice la întrebarea ce sunt ele, răspunsuri care, precum știm, deși au plecat de la formula aparent inofensivă „suntem națiuni libere care luptă pentru dreptul la autodeterminare și la mai multă egalitate”, au dus la apariția și răspândirea pe continent a comunismului și a fascismelor de mai multe feluri. A urmat Al Doilea Război Mondial, cu prăbușirea fascismelor, extinderea dictaturilor comuniste, dar și cu apariția ideii de unitate democratică și liberală a Europei, ca remediu la toate acestea. Iar din ideea unității democratice și liberale a Europei s-a născut mai apoi Uniunea Europeană, pusă azi în discuție de retragerea Regatului Unit din ea.
Cultural, noi suntem asemănători celor care gândesc că dacă toți oamenii mor, atunci Socrate va muri, nu celor care gândesc că dacă toți oamenii mor, atunci Socrate trebuie să moară. Menținerea Uniunii Europene este o necesitate. E nevoie însă de o Uniune Europeană cu structuri suple, flexibilă, orientată spre promovarea concurenței prin protejarea proprietății și a libertății. Într-o astfel de Uniune Europeană, urmașii lui John Locke ar fi votat „Remain”.
